În ultima vreme, presa a relatat tot mai multe episoade, semnalate, îndeosebi, de Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR), în care unii dascăli din învățământul preuniversitar își depășesc atribuțiile și recurg la ceea ce, în viziunea ASUR, ar putea fi calificat drept îndoctrinare religioasă. Recent, acuzațiile l-au vizat și pe un profesor de istorie din Galați, care, conform unor înregistrări audio disponibile pe internet, folosește, din abundență, în lecțiile pe care le predă la clasă, concepte și teme religioase. Din punct de vedere legal și administrativ, lucrurile sunt cât se poate de clare: partizanatul politic și îndoctrinarea religioasă ori ideologică nu au ce să caute în învățământul public. Din punct de vedere etic, însă, discuția nu poate fi epuizată atât de simplu, pentru că derapajele unor dascăli sunt numai produsul de prim plan al unei situații generale ușor scăpate de sub control.

Mă voi referi, în primul rând, la Biserica Ortodoxă Română, tradițională și majoritară, deși considerațiile de mai jos pot fi valabile și în cazul altor culte creștine. Trăim vremuri în care Biserica preferă să se autodefinească mai degrabă în termeni instituționali, decât eclesiologici, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care atât credinciosul de rând, cât și preotul de parohie se simt, uneori, lăsați pe dinafară, neimportanți. Bineînțeles, a fi în Biserică înseamnă mult mai mult decât a fi legat, printr-un contract de muncă, de o instituție autorizată în baza Legii cultelor. Și totuși, duhul vremurilor acesta este. Atât în BOR și alte biserici naționale ortodoxe, cât și în Biserica Romano-Catolică, uneori de la cel mai înalt amvon al ei, termenii „Biserică” și „credincioși” se întrebuințează, mult prea des, ca și cum cel de-al doilea nu ar fi, în mod firesc, inclus în cel dintâi. Așadar, acceptând că instituționalizarea și profesionalizarea Biseric