În peisajul creat de aplicarea Declaraţiei de la Bologna (1999), în ţările europene s-au conturat în ultimul deceniu două curente: curentul universitarilor şi funcţionarilor din învăţământul superior care aplică disciplinat hotărârile şi prescripţiile autorităţilor, fără a se mai întreba asupra consecinţelor, şi curentul celor care integrează procesul Bologna în istoria universităţii europene, căpătând astfel o perspectivă mai largă, şi observă, cu un salutar ochi critic, dificultăţile universităţilor europene de astăzi.
Între timp, s-au acumulat obiecţii la adresa direcţiei actuale a politicii universitare europene. Bunăoară, autori americani obiectează că Europa îşi distruge diversitatea universitară şi creativitatea intelectuală optând pentru standardizarea nivelului înalt de performanţă (în locul standardizării, eventuale, a minimului). Cei mai mulţi europeni acuză prevalenta criteriilor cantitative în evaluarea rezultatelor pregătirii studenţilor (câte credite s-au obţinut, câţi absolvenţi sunt, câţi au fost absorbiţi de piaţa muncii etc), în dauna conţinutului şi a calităţii. Mulţi critică alunecarea cercetării ştiinţifice în măsurarea cantitativă a publicaţiilor, evitându-se întrebarea gravă a relevanţei şi impactului tehnologic şi cultural al cercetării. Alţii resping degradarea profesorului la rangul unui funcţionar şi demisia civică şi morală a specialiştilor. În sfârşit, tot mai mulţi europeni interoghează orizontul actualei evoluţii a universităţilor europene, funcţionalismul, concretismul şi futurismul negativ ce se cultivă pe scară mare.
Ating aceste obiecţii Declaraţia de la Bologna? Sunt faptele menţionate imputabile acestui document? Opinia mea este că Declaraţia de la Bologna (1999) rămâne un document care a decis o reorganizare înăuntrul unei culturi universitare care, cel puţin prin Magna Charta Universitatum (1988), îşi reasuma va