Ceea ce simţim este întotdeauna adevărat? Ceea ce gandim în relaţia cu lumea ce ne înconjoară poartă întotdeauna pecetea adevărului? De ce ne lăsăm atat de puternic antrenaţi de simţuri, de ce nu ne putem sustrage respingerii pe care o simţim într-un moment sau altul, de ce ne domină atracţia pentru ceva sau cineva, cum se face că frica ne devastează şi ne controlează în anumite momente? Cum se face că uneori ne dau tarcoale invidia, gelozia, nemulţumirea, neancrederea, tristeţea şi multe alte trăiri, iar noi avem încredere absolută în ele şi ne lăsăm coordonaţi de ele, ne lăsăm reacţiile ghidate de ele şi, mai ales, gandim că sunt reale? Ele sunt reale cu adevărat? De unde vin astfel de trăiri, care este sursa lor şi cum se face că noi devenim un fel de sclavi ai acestor trăiri, crezand în ele ca într-o instanţă a adevărului absolut?

Religia ne sfătuieşte să nu avem încredere deplină în simţuri şi nici în visele de noapte, nici în vedenii, fie şi dacă ele par strălucitoare, căci în simţuri, în vise şi în vedenii se pot ascunde capcane; în fiecare dintre ele ar putea fi ascunsă şiretenia ”celui rău”. Dacă oamenii pot urma acest sfat înţelept înseamnă că îşi pot pune la îndoială propria gandire şi simţire, iar asta-i ajută să se poată opri de la acţiune distructivă sau autodistructivă atunci cand o ”trăire” negativă le apare, fie în relaţia cu un stimul direct, venit din lume, fie în relaţia cu propriile percepţii. Neancrederea în simţirea proprie ar fi echivalentul unei autoterapii puternice, care îl ajută pe om să-şi schimbe reacţiile distructive sau autodistructive, să fie ceva mai stăpan pe sine şi să înţeleagă că trăirile sale sunt demne de încredere în anumite condiţii. Emoţiile care ne fac să ne simţim plini de bunăvoinţă, de răbdare, de acceptare, de iubire, de compasiune, cele care ne îmbie să înţelegem, să dăruim, să percepem frumuseţea şi să fim