Avea foarte multe de transmis, de la reţete de bucătărie, printre care şi îndrăgita „citronadă à la Dimitrie Cazacu”, la noţiuni de grădinărit, cunoştinţe de lingvistică, istorie, geografie, română sau sfaturi privind dragostea şi regăsirea drumului în viaţă.

Nu doar biblioteca lui din apartament dădea pe dinafară, ci şi mintea sa, fiind o adevărată enciclopedie ambulantă. Doar vârsta îl trăda, însă sufletul său era tânăr, poate chiar mai tânăr decât al multora dintre noi.

Blândeţea şi bunătatea inimii sale i se citeau pe chipul senin, pe obrajii aceia ca purpura şi în ochii săi mereu luminaţi de dragostea imensă pe care o avea de dăruit fiecărui om. Suferinţa fizică nu l-a lăsat să-i doboare spiritul veşnic tânăr, fiind un model de tărie şi demnitate până în ultimul moment al vieţii sale. Chiar dacă atunci când îl întrebam cum se mai simte şi îmi spunea „Păi, sunt bine, doar cu picioarele astea…”, imediat găsea să adauge că asta nu îl deranjează şi nu îl opreşte din a continua să facă ce şi-a propus, ascunzând cu stoicism durerile fizice. Considera că este mai important să-ţi menţii spiritul puternic şi la înălţime decât să te plângi mereu pentru că uneori hrana spirituală şi bagajul de emoţii, trăiri şi sentimente cântăreşte mai mult decât carcasa care ne desăvârşeşte pe fiecare, adică trupul.

Înmormântarea domniei sale a arătat încă o dată că, prin felul său unic de a împărţi din bunătatea, generozitatea şi cunoaşterea sa, un singur om poate să adune laolaltă trei, patru sau chiar cinci generaţii, iar asta înseamnă foarte mult căci sunt puţini aceia care sunt hărăziţi de Dumnezeu cu acest dar sau talant. Însă el a avut nu doar unul, ci zeci de talanţi şi a reuşit să planteze câte unul în fiecare om care a luat contact cu domnia sa. Moartea acestuia reprezintă o mare pierdere, dar faptul că a împărţit aceşti talanţi mai departe reprezintă o mare