Sunt zile în care simt cât de aproape de catastrofă suntem, iar asta e una dintre ele. Cu toate acuzele ce mi s-au adus, cum că nu mi-aș iubi neamul, țara, c-aș fi trădătoare și că-i vorbesc de rău pe români, cu toată bunăvoința, n-am găsit argumente pentru care i-aș vorbi de bine.
Repet, azi e una dintre acele zile în care aș stârpi trei sferturi din viețuitoarele bipede care populează Grădina asta a Maicii Domnului (ce i-o fi venit Papei să ne amăgească așa de rău, nu pot pricepe), fără milă și remușcare. Îmi imaginez uneori că am super-puteri și că aș aduna toate specimenele suspectate de a fi veriga lipsă dintre om și maimuță, le-aș ridica asemenea lui Superman până-n spațiu și le-aș lăsa acolo pentru eternitate, să se aleagă praf stelar de ele, îngrășământ pentru vreo planetă îndepărtată pe care-ar putea răsări peste 1 miliard de ani speranța vieții, materializată printr-o bacterie primitivă.
Cum m-aș putea oare mândri și cum aș putea iubi o adunătură de vite încălțate ce plâng și bălesc la televizor de mila unui borfaș analfabet, unui mitocan misogin care-a furat de la statul român, care stat român ești și tu, vită încălțată, bubalină andină fără creier și judecată ce bocești acum de grija lui Becali, a mațelor lui sensibile dezobișnuite de fasole și cârnații pe care tu chiar crezi că-i mănâncă el la pușcărie, de margarina pe care tu presupui c-o înghite, dar cu care poate nici pantofii nu și i-ar face? Cu ce e mai de compătimit familia lui care oricum va trăi și de acum încolo tot în lux grație banilor dosiți prin bănci străine, sau îngropați pe moșii pentru că Becali e exact genul care și-ar îngropa la propriu banii, bani furați de la fiecare dintre noi, bani furați de la gura copiilor tăi, a bătrânilor din azile, a bolnavilor din spitale, decât familia ta care-și târăște zilele de la un salariu la altul ? De ce nu vrei tu, smiorcăitule, milos
