Neonila Popescu pare timidă şi liniştită. De obicei preferă să aştepte şi să asculte punctele de vedere ale altora. Când cineva vorbeşte, ea respectă cu sfinţenie vorbitorul până când consideră că este rândul ei. Apoi Neonila, foarte liniştită, începe discursul său calm. Vocea ei ar putea fi comparată cu un fir lung şi fragil. Încet, începe să ţese cuvintele sale frumoase şi fără pauză. Şi totuşi, cu numărul de povestiri din tinerețea sa ar putea tricota un fular lung şi călduros, ca primăvara.
Neonila sau Nela, cum ne roagă să îi spunem, s-a născut în Vâlcea, în comuna Dănicei, în 1939. În timpul copilăriei sale mergea aproximativ şapte km pe jos de acasă până la şcoală. Pe drum, când i se făcea foame, şi-o potolea cu fructe de prin livezile întâlnite în cale. Această perioadă a vieţii sale nu a fost tocmai confortabilă pentru ea, deşi s-a născut într-o familie binecuvântată. Trăind la ţară, părinţii ei aveau animale (capre, oi, găini, vaci şi porci) şi ea o ajuta pe mama ei să le hrănească. Îşi aminteşte cum mergea cu oile la păscut şi uneori acestea se pierdeau… Nela a făcut parte dintr-o familie numeroasă având nouă fraţi şi surori şi cu toate că nu a fost cea mai mare a avut responsabilităţile cele mai mari… dar Nela nu se plânge, spunând că în ciuda acestui lucru, a avut o viaţă bună. Jumătate din liceu l-a făcut la Vâlcea, jumătate la Braşov. Apoi s-a angajat în uzina Tractorul pentru aproape 5 ani, după care a fost gestionara unui aprozar şi apoi vânzătoare de bilete de loterie. Aici vindea bilete pe care cumpărătorul trebuia să le răzuiască pentru a afla dacă a câştigat ceva. Un bun moment pentru a-şi pune în practică talentul comercial moştenit de la mama sa şi de a face strategii originale pentru a vinde cât mai multe bilete. Nela are multe de povestit de pe vremea cînd lucra la Loto.
Una din amintirile plăcute a fost când într-o după-amiază
