Bătrânul PIB ar putea deveni istorie. Acuzat de incompatibilitate cu lumea tot mai complexă şi mai sofisticată a economiei globale şi puternic contestat i se caută deja un înlocuitor, care să măsoare cu mai multă precizie creşterea economică. Contestatarul cel mai înverşunat: Clubul de la Roma. ?n Raportul din 2013 atacă PIB-ul că face doar măsurători cantitative, nu şi calitative. Şi Stiglitz, în “Preţul inegalităţii”, face o demonstraţie în acelaşi sens, concluzionând că PIB-ul este un indicator învechit. Am amintit doi solişti; corul e însă numeros, cuprinzând institute şi universităţi celebre, laureaţi Nobel.
De şapte decenii, pe tabla de şah a economiei, PIB-ul joacă rolul reginei. Acuzatorii susţin însă, acum, că regina este când prea capricioasă, când incapabilă să dea verdicte fără alunecări subiective. Istoria e chemată la bară. Dosarul se tot îngroaşă, acuzaţia cea mai nouă fiind ambiguitatea acestui indicator. Se înregistrau creşteri plus de PIB în mai multe ţări deodată, cu deosebire în cele dezvoltate, şi nu un an-doi, ci mai mulţi? Ei bine, optimiştii vedeau boom economic şi bunăstare. ?n vreme ce pesimiştii se temeau că, de fapt, economia ar fi supraîncălzită; ori şi mai rău – că s-ar putea forma baloane speculative. Se înregistrau creşteri negative – cel puţin două trimestre unul după altul? Optimiştii spuneau că nu-i decât o recesiune, în timp ce pesimiştii simţeau deja suflul rece al crizei.
Acest joc de-a “PIB cu plus” – “PIB cu minus” s-a tot repetat de când s-a sfârşit Al Doilea Război Mondial. Timpul se împărţea în etape de aproximativ zece ani, numite cicluri. Fiecare ciclu având o perioadă mai extinsă de avânt economic şi alta mai restrânsă de declin sau cel puţin de încetinire a activităţii producătoare de bunuri şi servicii. Cum însă, în deceniile din urmă, etapele s-au amestecat între ele, perioadele de boom lung
