In peisajul creat de aplicarea Declaratiei de la Bologna (1999), in tarile europene s-au conturat in ultimul deceniu doua curente: curentul universitarilor si functionarilor din invatamantul superior care aplica disciplinat hotararile si prescriptiile autoritatilor, fara a se mai intreba asupra consecintelor, si curentul celor care integreaza procesul Bologna in istoria universitatii europene, capatand astfel o perspectiva mai larga, si observa, cu un salutar ochi critic, dificultatile universitatilor europene de astazi.
Intre timp, s-au acumulat obiectii la adresa directiei actuale a politicii universitare europene. Bunaoara, autori americani obiecteaza ca Europa isi distruge diversitatea universitara si creativitatea intelectuala optand pentru standardizarea nivelului inalt de performanta (in locul standardizarii, eventuale, a minimului). Cei mai multi europeni acuza prevalenta criteriilor cantitative in evaluarea rezultatelor pregatirii studentilor (cate credite s-au obtinut, cati absolventi sunt, cati au fost absorbiti de piata muncii etc), in dauna continutului si a calitatii. Multi critica alunecarea cercetarii stiintifice in masurarea cantitativa a publicatiilor, evitandu-se intrebarea grava a relevantei si impactului tehnologic si cultural al cercetarii. Altii resping degradarea profesorului la rangul unui functionar si demisia civica si morala a specialistilor. In sfarsit, tot mai multi europeni interogheaza orizontul actualei evolutii a universitatilor europene, functionalismul, concretismul si futurismul negativ ce se cultiva pe scara mare.
Ating aceste obiectii Declaratia de la Bologna? Sunt faptele mentionate imputabile acestui document? Opinia mea este ca Declaratia de la Bologna (1999) ramane un document care a decis o reorganizare inauntrul unei culturi universitare care, cel putin prin Magna Charta Universitatum (1988), isi reasuma val
