Am văzut, ca toată lumea care iubeşte cât de cât sportul-rege meciul de sâmbătă seara din cadrul Finalei Campions League dintre Borussia Dortmund şi Bayern Munchen. Se spune că dacă eşti în avantaj la scor cu o echipă nemţească, nu trebuie să fii sigur că i-ai bătut decât când jucătorii germani s-au urcat în autocarul de întoarcere acasă. Aici voi face vorbire despre mentalitate, tenacitate şi setea de victorie, despre rivalitate.
Deşi se crede că fotbalul german este exact, fără înflorituri, direct spre poartă, spre eficacitate, mie mi-a plăcut meciul. M-am simţit ca un spectator de la curtea unei regine prezentă la un turnir cu cavaleri teutoni. Turnir în care nobleţea şi fair-playul erau pe primul loc. A fost un meci ca la carte, cu faze electrizante, cu şi fără ofsaiduri, cu unsprezece metri şi cu toate condimentele necesare ca un meci de fotbal să fie plăcut. Am remarcat, de la înălţimea pe care mi-a conferit-o neutralitatea, tehnica ridicată, talentele individuale, tacticile de echipă, disciplina nemţească. Sigur, pe teren n-au fost nişte domnişoare de pension, s-a luptat bărbăteşte, s-au împărţit cartonaşe, avertizări şi cuvinte neortodoxe.
Ca orice finală care are loc între două echipe de clasă internaţională şi aici au avut loc răsturnări de situaţii dramatice. După ce Borussia Dormund a condus pe tabelă, Bayern a revenit, a egalat iar când alţii se gândeau la prelungiri sau să plece la autocar, a venit Robbben de la Bayern şi în ultimul minut a dat golul victoriei. S-a fluierat finalul meciului. Jucătorii din ambele tabere au izbucnit în plâns: erau lacrimile bucuriei şi ale durerii. De jos s-au ridicat, primii, cei de la Bayern Munchen care s-au dus şi şi-au salutat fanii fericiţi. Suporterii lui Borussia Dortmund au rămas trişti, nemişcaţi la locurile lor, ridicând deasupra capului, fulare cu sigla echipei lor. Gest frumos, emoţionant şi
