Intervenţia statului creează dependenţă în economie şi, asemeni oricărui drog, e greu de abandonat odată ce organismul s-a obişnuit cu el.

Subvenţii, măsuri protecţioniste sau alte ajutoare dau la început o stare de bine, dar efectele adverse apar rapid, iar pacientul are nevoie de doze noi, tot mai tari, pentru a le atenua. Economia UE dă semne că a ajuns deja un pacient în stare de sevraj. Din păcate, singurul care ar putea să o treacă la dezintoxicare e cel mai mare furnizor de droguri economice – statul. Autorităţile europene nu pot concepe că pentru efectele adverse dezastruoase ale măsurilor intervenţioniste poate exista alt tratament decât o doză nouă, şi mai puternică, de narcotic. Finalul e mereu dramatic. La Bruxelles, nimeni nu a învăţat nimic din greşelile trecutului. Viciile fundamentale ale Politicii Agricole Comune, spre exemplu, nu mai pot fi ignorate acum, când agricultura ajutată masiv de stat se dovedeşte necompetitivă. Subvenţiile generoase plătite din banii contribuabililor au ajutat fermierii, dar o intervenţie nu vine niciodată singură: imediat produce distorsiuni în piaţă, pe care autorităţile vor să le repare prin noi intervenţii, care cauzează alte distorsiuni...şi tot aşa. Odată subvenţiontă mâncarea, europenii şi-au spus că nu trebuie să ajungă mai iefină, pe banii lor, în stomacul americanilor. Soluţia salvatoare: limite cantitative la export, care au descurajat agricultorii să producă mai mult. Alte restricţii au fost impuse direct pentru producţie, ca să-i ferească pe agricultori de ceva îngrozitor: concurenţa. Aşa au apărut cotele de lapte, pe care dacă le depăşeşti eşti amendat. În final, agricultorii au ajuns dependenţi de subvenţii, convinşi că nu pot fi exista fără ajutorul statului.

Cercul vicios al intervenţiei statului se recreează acum cu subvenţionarea energiei verzi. Scopul ei – reducerea poluări