„Nimeni nu e Patria. Nici măcar călăreţul semeţ…”, scrie J.L. Borges într-o Odă din 1966, încheindu-şi prima strofă a poemei cu acest vers de luat aminte: „Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile”.

Mai puţin poetic, dar vai! cât se poate de adevărat, romanciera britanică Rosamund Lupton, autoarea best-sellerului Sora, Litera Internaţional, 2012, notează: „Nu-i de mirare că politicienii şi clericii folosesc în propriul scop lăstari verzi şi simboluri ale primăverii”, precizând în nota de subsol că „Partidul Conservator din Marea Britanie are ca simbol imaginea stilizată a unui copac, iar partidele verzilor din Scoţia şi din Irlanda folosesc imaginea unor lăstari şi a florii-soarelui”.

Am încercat să repertoriez simbolurile vegetale ale partidelor de la noi, de la Viţa-de-vie la Stejar, fără a uita de Trandafirul roşu – solitar sau în „buchet” de trei – al democraţilor. (Despre cele „ornitologice”, de la Cocoş la Rândunică, numai de bine, fiind demult… împăiate! Bestiarul ţine şi el de ziua de ieri…) Mare mi-a fost mirarea să constat că directorilor de imagine, ai unora şi altora, le-a scăpat pomul cel mai iubit de la noi, cireşul – partidele de stânga ar fi putut miza pe „efectul de madlenă” al lui Cireşar ’40, dar şi pe culoarea roşie a fructelor; partida naţională, pe seculara înrădăcinare a copacului în cultura noastră, fie şi… agrară, ca să nu mai pomenesc aici de experienţa fundamentală a copilăriei oricui a crescut la ţară, prinsă magistral de Ion Creangă, în episodul „la furat cireşe” al Amintiri-lor. Bucuria de a fi descoperit un arbore pe care nici un partid al agrarei noastre ţări (cu tot mai multe sate pustii!) nu şi l-a revendicat pe post de simbol are să ţină până în alineatul următor, în care „arma lui Cehov” – aici, „simbolurile” – împuşcă.

Scriu aceste rânduri pentru a înfiinţa o Rezervaţie de simboluri, unde orice vână