Din nou acasă, după vreo zece ani. În Tudor Vladimirescu, un sat aşezat între Prut şi Jijia, în sudul judeţului Botoşani. Tata s-a bucurat că i s-a întors băiatul de la oraş. Şi nu oricum, ci pe bicicletă. Că nu degeaba a muncit atâţia ani printre străini.
Dimineaţă ies în ogradă. Trag aer în piept şi simt cum mă cuprinde pofta de viaţă.
Deodată, un bărbat începe să plângă. Vocea lui răzbate dinspre poartă, umple toată ograda şi mi se înfige în urechi:
— Văleeeeu! M-a uciiis! M-a uciiis!
S-a întâmplat de mai multe ori ca oamenii din sat de la mine să se omoare între ei. Dar niciodată în curte la tata. O iau la goană spre poartă, desculţ prin găinaţ şi pietriş.
De la distanţă văd un moş cum se ţine cu mâinile de cap şi ţipă ca din gură de şarpe că a fost ucis. Alături, frate-meu cel mare îşi vede liniştit de treabă cu băieţii lui, repară ceva la tractor.
— Ce ai, domnule, cine te-a ucis? — îl întreb pe moş.
— Criminalaaa! Destrăbălata! M-a ucis! M-a ucis cu lopata! Vrea să mă omoare, vrea să scape de mine în intenţia ei...
Bătăile între soţi, cu unelte agricole, nu sunt ceva nemaivăzut în sat la mine. Ştiu asta de când eram copil. Poate generaţiile noi să mai fi modernizat recuzita.
— Dar de ce să te omoare?
— Are ea pe cineva cu care se iubeşte, nenorocita! Şi vrea ca să se scape de mine, înţelegi? Când mă prinde, dă în mine cu ce-i cade la mână. Cu lopata! Mă ucide ca să mă omoare!
— Cum aşa? Cu lopata?
— Douăzeci de lopeţi mi-a dat!
— Adică nevasta îţi căra lopeţi în cap şi mata le numărai?
— Păi ce era să fac? Aşa au venit: una, două, nouă, nouăşpe, douăzeci!
Începe iar să ţipe că l-a ucis nevasta. Se legănă într-o parte şi-n alta şi plânge. Fără lacrimi. Deodată se opreşte din bâţâială şi se uită mirat la mine:
— Dar dumneata cine eşti?
— Eu sunt de la Comisia pentru Combaterea A