Bayern a ajuns la al cincilea trofeu suprem şi a meritat să învingă din prima până în ultima secundă. Dortmund rămâne cu povestea ei frumoasă, cu regretele ei şi, măcar printr-un şir de coincidenţe, cu o perspectivă sumbră.

Nu e dramatic să te bată Bayern în finală, dar poate deveni îngrijorător. Precedentele patru învinse, după ce au pierdut în faţa bavarezilor, au trăit drama de a se automistui, de a nu mai ajunge niciodată atât de sus ca în momentul în care jucau finala contra Münchenezilor. Patru poveşti scurte şi frumoase despre patru echipe veleitare, ajunse în ultimul act continental şi dispărute înapoi în învelişul lor care nu le-a permis mai mult decât a fi la un moment dat temerare.

1974, Atletico Madrid. Spaniolii au deschis scorul în prelungiri şi au fost egalaţi cu un minut înainte de finalul acestora printr-o lopată ciobănească a stoperului bavarez Georg Schwarzenbeck. Ani de zile colegul de linie al lui Beckenbauer şi apoi ani de zile proprietarul unei prăvălii de tabac aproape de Marienplatz. În acea vreme nu se inventaseră loviturile de departajare, aşa că finala de la Bruxelles s-a rejucat în 48 de ore. Bavarezii i-au rupt cu 4-0, iar spaniolii au deplâns mult timp absenţa lui Ayala, acel argentinian cu plete care fusese eliminat în turul precedent, cu Celtic. Deşi în garnitura lui Atletico jucau atunci viitori mari antrenori, ca Irrureta sau Aragones, deşi în poarta lor stătea miguel Reina, tatăl lui Pepe, la fel de pleşuv ca şi fiul, Atletico n-a mai ajuns mulţi ani sus. Până la Bucureşti, în 2012, când cu Radamel şi cu Bilbao.

1975, Leeds. 2-0 scurt pentru Bayern la Paris, pe Parc des Princes. Englezii, cu mulţi scoţieni în echipă, cu Billy Bremner, cu Lorrimer sau Joe Jordan. Plus galezul Yorath, atacant, viitor mare antrenor. Lipsea Gordon McQueen, acel stoper scoţian blond ca laptele. Cică ar fi fost