Primul recensământ al populaţiei, pe teritoriul Ţării Româneşti, a avut loc în Principatele Unite în anul 1838.

La 12 iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat Ordonanţa de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă care, la scurtă vreme după ce a luat fiinţă, a organizat un recensământ după criterii ştiinţifice. De atunci, până în anul 2011, în România, au avut loc 12 recensăminte ştiinţifice, de obicei, la intervale de 10 ani. Singurul recensământ al populaţiei de pe teritoriul României Mari a fost cel din 1931.

După 10 ani, adică, după pierderea Ardealului de Nord, Basarabiei şi a nordului Bucovinei, recensământul populaţiei s-a făcut în mai multe etape. A fost, mai întâi, în aprilie 1941, numărarea populaţiei din România sfârtecată de vrăjmaşi. Ţara avea 13.535.757 de locuitori. Apoi, pe măsura eliberării teritoriilor cotropite de Soviete, recensământul a continuat în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutului Herţei – toamna lui 1941 – şi Transnistria – decembrie.

După cum scrie săptămânalul ploieştean „Tribuna – culturală, socială, politică şi informativă”, din 27 ianuarie 1941, recensământul propriu-zis trebuia să fie precedat de o „vastă lucrare pregătitoare, pe care o execută organele administrative cu concursul guvernului, identificarea clădirilor de pe întreg cuprinsul ţării”, care era planificată să se termine până în 28 ianuarie. Această acţiune premergătoare recensământului populaţiei este considerată „un act de bună administraţie”, corectându-se „numeroase orori şi ciudăţenii”.

Astfel, „la oraşe se vor revizui denumirile străzilor, dându-se nume străzilor noui şi se vor lua măsuri ca toate casele şi chiar locurile virane dintre case să poarte număr, se vor numerota clădirile după un plan sistematic, lăsându-se la latitudinea ad-ministraţiilor comunale, în satele mari, hotărârea de a da sau nu denumire