„Scriu. «Scriu» parcă-i cântecul unei păsări de stepă care îşi cheamă puii: scriu, scriu...” Liliana Corobca, Negrissimo

Liliana Corobca a debutat în proză cu Negrissimo (Editura Arc, Chişinău, 2003). Am primit şi-am citit cartea în 2011 şi mi-a lăsat impresia unui experiment narativ, fiind întrucâtva un mic roman (şi) al căutării propriului fel de-a povesti, a propriului stil.

Apoi am primit a treia ei carte, romanul Kinderland (Cartea românească, 2013). După lectura acestuia, am citit şi cartea „intermediară”, romanul Un an în paradis (Cartea românească, 2005, apărut şi în germană şi italiană). Mi-a confirmat ceea ce-mi sugerase Kinderland, anume că romanciera Liliana Corobca şi-a găsit (încă din 2005, care va să zică) propriul stil, descriptibil în mare exact prin cuvintele folosite de curând de Adela Greceanu în prezentarea noului roman la Radio România Cultural (Noua revistă vorbită, 10.05.13), atunci când a caracterizat-o pe Cristina, mica eroină din „ţara copiilor”, fata de 12 ani care, în lipsa părinţilor (plecaţi amândoi la muncă-n străinătate, după „bani lungi”), trebuie să aibă grijă ca un adult de cei doi fraţi mai mici Dan şi Marcel: „inocenţă, maturitate şi farmec”. Această triadă, apoi, e dublată concret de-o binevenită uşurătate a naraţiunii: parcă ghidându-se după un citat pe care l-am găsit în Negrissimo, anume că „ambiţia este moartea literaturii” (cum „a spus un filozof”), Liliana Corobca nu pare deloc interesată să ne trântească vreo capodoperă, ci pur şi simplu să ne spună firesc şi convingător câte-o poveste de viaţă, pentru că, nu-i aşa, o poveste bine spusă este temelia marii literaturi.

În romanul Un an în paradis, ea ne spune povestea femeilor care, în căutarea unui trai mai bun, a unui rost în viaţă, cad în plasa traficanţilor de carne vie, sunt vândute către bordeluri clandestine de peste hotare şi obligate să