Oamenii sunt nerecunoscători. Subsemnatul, spre exemplu. Ar fi trebuit să vorbesc cu mai mult respect despre umilul Trabant. În noaptea de 4 Martie 1977 am petrecut câteva ore împreună cu fratele meu, copii fiind, într-un Trabant. Locuiam în Berceni. După cutremur, lumea ieşise în stradă, speriată. Mulţi ezitau să intre în casă, iar la noi în apartament, la etajul 4, oricum nu era de stat după ce mai multe dulapuri şi rafturi se prăbuşiseră. Aşa încât am fost cazaţi, în pijama şi cu o pătură peste noi, în maşina unui vecin de treabă.
Mi-am dus aminte de seara din Trabant acum, când se împlinesc 50 de ani de la apariţia modelului 601, cel pe care îl ştim cu toţii drept autenticul Trabant. Supranumit "ziarul-cu-motor", a fost ţinta a nenumărate bancuri şi ironii. Multe dintre acestea din urmă, meritate.
Cum a fost posibil ca o maşină cu caroseria din plastic şi bumbac, cu un motor atroce, în doi timpi, să fie vândută până în 1989, inclusiv? Răspunsul la această întrebare are o morală, cred, şi în zilele noastre.
Dar mai întâi faptele. În 1954, guvernul Republicii Democrate Germane a decis construcţia unei maşini de familie. Dimensiuni, greutate, capacitate - totul era stabilit riguros. Caroseria trebuia făcută din plastic, pentru că tabla era rară în Germania, după război. Şeful de proiect a fost un anume "tovarăş Prosthahn".
Rezultatul a fost primul model de Trabant, P50. Era un Trabant mai rotunjit, oarecum simpatic. Nu l-am mai văzut pe şosele, cred, de două decenii. A urmat, în 1963, modelul 601. Unele versiuni au avut nume extravagante, gen Limousine sau Deluxe. Nici nu ştii dacă să râzi...
Trabantul este doar unul dintre produsele cu care fosta Germanie Democratică a încercat să inventeze o cultură a consumerismului socialist. Altul a fost mai puţin celebrul Wartburg. Tatăl meu a avut un Wartburg 311. Tot cu motor în doi timpi, W
