Destrămarea iminentă a USL face agenda media de câteva luni bune, dacă nu chiar de la momentul accederii la guvernare.

De înţeles întrucâtva, pentru că firava democraţie românească nu a avut loc de nuanţe, iar noţiunea de cultură a coaliţiilor politice ne lipseşte cu desăvârşire. Mai mult, de cele mai multe ori, votul pe care l-am exprimat la urne a fost sancţionator (să nu folosesc negativ, pentru că sociologii susţin ca nu există aşa ceva:)). Nu i-am mai vrut pe ceilalţi - punct!

După Revoluţia din '89, au existat câteva încercări de sumbsumare a energiilor politice unui scop comun: o tentativă timidă de guvern de uniune naţională prin anii '90, alianţa PNŢCD / PNL - CDR, PAC, alianţa DA. Nici una dintre aceste coaliţii nu a trecut cu bine examenul guvernării şi, mai mult, au lăsat şi un gust amar electoratului.

Ce reprezintă în esenţă o coaliţie politică? O relaţie bună, amicală între doi oameni politici, preşedinţi de partide?

Mai presus de toate, o coaliţie politică reprezintă capacitatea tuturor membrilor partidelor aliate de a susţine, în pofida diferenţelor doctrinare, a intereselor proprii sau de partid, un angajament public. Iar promisiunea publică primordială este aceea de a rămâne împreună.

Ce atribute forte au aceste coaliţii?

Flexibilizează actul politic, cresc capacitatea de negociere şi toleranţă a actorilor politici. Iar de toleranţă, dialog şi discurs civilizat chiar că este nevoie în politica românească.

Cu ce se hrănesc şi cum fac faţă responsabilităţilor guvernării?

Prin încrederea politică reciprocă.

Fac o marturisire acum: nu m-am numarat printre entuziaştii constituirii USL. Am aceptat necesitatea uniunii, pentru că sondajele începuseră să indice clar faptul că se contura ca opţiune fermă a alegatorilor. Acum însă, după ani de compromisuri, scrutine electorale şi campa