Cel mai greu de suportat lucru, după unii, este acela de a deveni victima succesului propriei idei.

Când reuşeşti să-i "descoperi" unui om o imagine nouă, compet diferită, chiar şi de maximum-ul a ceea ce el îşi poate imagina despre sine, riscul cel mai mare este că acela căruia i-ai anticipat, în mintea ta destinul prin această "operaţiune", să nu fie în stare să creadă că dintr-o dată el chiar ar putea deveni cel din imaginea pe care tu o poţi proiecta. Cred, deasemenea, că de fapt, cel mai greu este să poţi afla ce anume, ce fel de "motor" secret, ce fel de "atingere" de aripă face ca între oameni să se poată produce acea tensiune sentimentală, care îl face pe unul din ei să ştie dintr-o dată, în numai o secundă câţiva "parametri" subtili ale fiinţei celuilalt, din trecut, prezent sau viitor, pe care nici însăşi persoana în discuţie nu a avut ocazia, poate, să le stie, sau să le analizeze. Pentru o secundă, ştii, alfi, de undeva dinspre Universal, mai multe "amănunte esenţiale" despre cineva cu care te intersectezi întâmplător. Uneori este suficient să priveşti atent câteva fotografii, alteori e deajuns o apropiere întâmplătoare, într-un loc banal şi comun: o cafenea, o librărie. Şi atunci "se întâmplă" că ţi se pare că ştii totul despre celălalt: un tot nedefinit, care nu are dimensiuni reale, cotidiene. O cunoaştere care nu se referă la chestiuni pământeşti, la fapte de viaţă, la a şti istoria oarecum calendaristică, ci mai ales e vorba despre "lumina" şi "întunericul" unei persoane, de proporţiile, de strălucirea pe care le are, despre putinţa lui de a "pluti" deasupra realului, de a zbura, adică, despre "locurile" în care i-ai putea găsi ajunşi peste un timp, şi despre acelea unde ştii că nu-i vei găsi niciodată. Dar ca să ştim despre ce vorbim, trebuie însă să definim de la început două categorii de oameni. Să îi împărţim, adică, în alt fel decât