Germania are putere maximă, ca să parafrazăm faimoasa proclamaţie de la puşcărie a managerului Stelei. Acelaşi manager care îi invita pe cei care apreciază fotbalul german „să-şi facă rost de-o viaţă”. Sigur, acum şi managerul expert apreciază Bundesliga sau măcar vârfurile ei din moment ce îi prevede lui Reghecampf o carieră de antrenor în Germania. Dar parcă te-ai aştepta la mai multă viziune din partea celui mai bun manager de la Nădlac până la Vama Veche în comparaţie cu un taiwanez sau o coafeză care remarcă progresul unei entităţi doar când el se soldează cu câştigarea Ligii Campionilor.
Finala a mai adus o palmă, de această dată mult mai grea. După ce a marcat un gol Messi-anic în minutul 89, golul victoriei, Robben s-a dus în faţa peluzei bavareze şi a început să strige: „What? What?”. Contestat de unii fani ai lui Bayern după ratările decisive din finalul sezonului trecut, Robben şi-a strigat frustrarea strânsă într-un an. Cu acolada formidabilă din poarta lui Valdes de pe Camp Nou, cu pasa de gol şi golul din finală, Robben a decretat în acest sezon de Champions League: Messi ediţia 2013 e olandez.
Bayern este o echipă grandioasă, jocul său a avut amplitudinea muzicii clasicilor germani. A strivit cu 7-0 „cea mai bună echipă din toate timpurile” şi a câştigat finala cu două capodopere. Primul gol din finală este o demonstraţie de „geniu colectiv”: degajarea din vole a lui Neuer, aflat sub presiune, preluarea extraordinară pe piept a lui Müller, pasa lui Ribery pentru Robben de o subtilitate desăvârşită şi serviciul ideal al olandezului pentru Mandzukic. Sigur că, undeva, într-un colţ, rama acestui tablou este ciobită de neeliminarea lui Dante de către Rizzoli, probabil un fan al marelui poet italian...
De pe scenă s-a retras discret regizorul, lăsându-i pe actori „în bătaia aplauzelor”. Heynckes e un antistar
