Adică: să munceşti acum în presă e ca şi când te-ai plimba printr-o clinică de oncologie. Cutreieri secţiile şi vezi cum specialişti în comunicare coc tumori despre care să se scrie în ziare sau să se vorbească la ştiri. Altă secţie: reporterii dresaţi să culeagă după miros ştirile din uşa puşcăriei: ce meniu are Becali şi dacă a scăpat săpunul la duş.
Spitalul ăsta imens l-am construit încet, gazetari şi cititori împreună.
Surpriza?: îmi iau nevasta şi copiii şi mă plimb pe floaşter, la Zilele Clujului. Ne întâlnim cu amici, stăm la o bere, râdem. Nicio secundă n-a deschis nimeni gura să povestească despre ceea ce ziarele sau televiziunile de ştiri povestesc. N-am auzit nici de Becali, nici de Antonescu, Băsescu sau Ponta. Am aflat în schimb că fata lui Geza e studentă cu bursă la Copenhaga şi că nepotul lui Tudor are companie de soft în Canada. M-am mai întâlnit cu Nicu din Noua Zeelandă, fericit să amuşine fiecare clipă a concediului în ţară – a vorbit mai mult despre mama şi tatăl lui.
De cealaltă parte, gazetarii: nu mai putem dormi dacă n-avem un dosar greu, de breaking-news. Bem cafele cu o grămadă de politicieni şi avem impresia că lumea s-ar opri dacă n-am fi „serus” cu ei. Noi nu luăm masa în familie decât de două ori pe an – Crăciun şi Paşte -, plus nunţile, botezurile şi înmormântările de peste an, ale neamurilor. Dacă ieşim în oraş, o facem doar ca să pozăm parcări de cocalar ş-apoi să sunăm la primărie că de ce nu se iau măsuri.
N-avem un rost – nici gazetari, nici cititori. Ne-am obişnuit unii cu alţii doar pentru că am devenit dependenţi de ştirile rele. Good news, no news – de fapt e fix-pix.
Sunt aproape furios. Nimic din centrul oraşului nu seamănă cu ce-i la televizor. Anul trecut mi-am dus familia vreo 1500 de kilometri de-a lungul ţării – şi nici atunci ţara asta nu era ţara de la ştiri. În acelaşi timp mai ştiu că, dacă
