Cea mai mare problemă a mişcărilor de gherilă, precum Eliberarea Palestinei a lui Arafat, dar a multor altora asemănătoare, apare atunci când câştigă într-un fel sau altul lupta, sau o bucată de teritoriu, şi se pune problema să o guverneze. Sursa: EVZ

Atunci se constată că liderii mişcării, selectaţi şi antrenaţi o viaţă pentru lupta de hărţuială, subversiune, suspiciune şi comploturi, au probleme în a se adapta la civilie. Ceea ce e de înţeles: nu-i uşor să treci de la demagogie oratorică, PR şi bătălie facţionalistă la construirea de drumuri şi canalizări sau administrarea transparentă de bugete. Adică de la politică la policy.

Aşa că tentaţia firească e să continue să se ocupe de ce ştiu ele mai bine: bătălii de grup, băgat strâmbe, inventarea de duşmani, construirea şi ruperea de alianţe, etc. Toate astea sunt mijloace inevitabile în orice democraţie, pentru câştigarea şi păstrarea puterii. Numai că în România, ceea ce în alte părţi e doar mijloc în vederea unui scop concret, sub regimul USL a ajuns scop în sine. Concretul s-a pierdut pe drum, deoarece nu am reuşit să aflăm, după un an de guvernare, ce anume se vrea în materie de politici publice: atingerea ţintelor X, Y sau Z.

Sigur, sunt state cu instituţii puternice şi administraţie profesionistă, precum SUA, care funcţionează bine chiar în regim de campanie electorală perpetuă. Dar cele cu instituţii slabe, ca România, unde toţi funţionarii se opresc în loc ca să vadă cine e noul jupân, nu. De aceea campaniile nesfârşite sunt la noi o pacoste, or chiar asta s-a marcat în acest weekend, la congresul UDMR, unde toţi liderii politici importanţi s-au dus să se hârjonească electoral şi să-i curteze pe maghiari în vederea viitoarelor alianţe: debutul campaniei pentru 2014.

Tot ce era hulit cu un an în urmă şi chiar considerat de comentatorii apropiaţi USL drept semn de ticăloşie a regimului B