Epurările politice în viaţa partidelor şi justificarea lor prin referire la "încălcarea disciplinei de partid" au umplut din nou scena vieţii noastre publice. Nu sunt o noutate a ultimelor luni sau ani de democraţie post-decembris­tă. Din 1990 încoace, răbufnesc, la răstimp, ca nişte vulcani doar aparent adormiţi. Reacţia? Aproape zero! "Treaba lor, să facă ce vor, doar e partidul lor, nu-i al meu!", spune alegătorul, redus încă din zorii cenuşii ai pseudo-democraţiei noastre la orizontul actului de a pune un vot în urnă. Gata, pentru el, politica aici începe, aici se termină! Restul sunt doar cuvinte... cuvinte... cuvinte, vorba lui Hamlet! Reacţiile omenilor politici? Acelaşi zero, tăiat în patru! Mai rău, liderii politici se întrec în a-şi da sfaturi, ba chiar a cere imperios, inclusiv partenerilor de coaliţie, să-l dea afară, pe X, ori pe Z!!! (Cazul Ponta-Sorin Roşca Stănescu!). La rîndul lor, reacţiile din presă nu trec nici ele dincolo de pragul "răfuielilor". Cine cu cine se confruntă, din care motive, ştiute, ori doar presupuse! Cine a cîştigat, cine a pierdut! Lipsa crasă de cultură politică nu este o achiziţie nouă în spaţiul nostru social. Dimpotrivă, este poate una dintre puţinele şi autenticele "grele moşteniri" ale unei istorii "mai lungă decît veacul". Din păcate, nimeni, începînd cu partidele politice şi terminînd cu educaţia instituţională, nu mişcă nici măcar un grăunte de nisip, astfel încît să sperăm că măcar generaţia viitoare s-ar putea mîntui de această boală. Una care ne interzice, pur şi simplu, apropierea de normalitatea politică. Mai gravă decît această carenţă, însă, este capacitatea nelimitată a oamenilor care fac la noi politică de a se îmbiba cu modele şi soluţii împrumutate din arsenalul singurului trecut politic activ la care generaţiile actuale, din nefericire, au avut acces, cel marcat de practica ideologică totalitară în forma ei