Pentru noul val în literatură, Filip Florian este considerat de mulţi „perla coroanei“. Toate bufniţele e un roman care descoperă cât de încurcată e povestea cu istoria.
Greu e să fii şi Filip Florian, în zilele noastre! În general, greu e să ai succes. Din cât ai, mai mult ţi se va cere. Cu aerul că flatează talentul autorului, publicul larg, dar şi criticii sunt necruţători. Se urcă sus, tot mai sus, stabilind unde le-ar plăcea să prindă mingea următoarei cărţi sau măcar să imortalizeze frumoasa traiectorie a căderii. Autorul nu are aproape niciun cuvânt de spus, trebuie doar să vină la locul dinainte stabilit. Ce te faci însă când omul are chef să se lipsească de galerie, să iasă pe uşa din spate şi să mai stea şi cu sine de vorbă, în haine de toată ziua, cu ochii la pomi, la munte sau la cer?
La debut, cu Degete mici, ţesătura era deasă-deasă, cu fire multe, răsucite viguros, aduse de pe dos pe faţă şi invers, după un desen care se lămurea treptat şi se închidea cu noduri strânse, „fericite“. Stare de spirit senină, cu moralul fixat la amiază. Cu Băiuţeii, Filip Florian își lua un răgaz răsfăţat, executând „cu public“ gamele de dimineaţă, dar nu de nevoie, egal, botos, ci improvizând cu mare chef la patru mâini (împreună cu Matei Florian) și anunţând dezinvolt care e stratul nutritiv al ficţiunilor sale. Abia în Zilele regelui părea că lumina scade melancolic şi reflexiv spre asfinţit, odată cu oboseala tânărului rege bătrân Carol I (bătrân, dacă-l priveşti dinspre azi). Pseudobiografia suveranului, cu dantelăria ei contrafactuală şi cu neambiţioasa ei meditaţie istorică, rămâne una dintre cele mai frumoase cărţi ale ultimilor ani.
Trei cărţi cu miză, aşadar: în Degete mici, cum şi cât te poţi apropia de adevăr; în Băiuţeii, mult mai la îndemână, copilul ca ax al lumii; în Zilele regelui, reper înalt: unde aşază
