În vinele mele curge sânge vegetal. Un mic arbust, atât de verde încât nici pra­ful drumului nu-mi acoperă luciul frun­zelor. Părintele meu este regele-preot, în­­te­me­ie­to­rul oraşului. În vinele lui curge sângele unei statui aduse la viaţă.

Îl văd rar.

Părintele meu stăpâneşte peste un în­­treg munte, crescut domol din mare, în trei terase, pe care le urcă pelerinii. Nu toţi dintre ei ajung să-l vadă. De obicei, mul­­ţimea se bucură de festivalul zeiţei sau aşteaptă luna nouă, să participe la vreu­­na din procesiunile religioase. De cele mai multe ori tinerii din cortegiu îmi smulg ramurile, să-şi împletească coro­ni­ţe. Sau să le prindă de coarnele ani­ma­le­lor de sacrificiu. Le duc înspre altar în ala­iuri vesele, cu sunete de liră, tamburine şi tobe, flaut şi nai, ţitere, într-un vacarm care acoperă mugetul lor întristat. Le-au spălat şi pieptănat cu grijă şi lâna fină a caprelor şi oilor e impregnată de uleiuri mi­rositoare. Le-au dat de mâncat pe să­tu­ra­te. La lăsatul serii, în lumina felinarelor şi torţelor porneşte cortegiul. În frunte este gâdele şi cu ajutoarele lui, care duc pe braţe cuţitele lungi şi securea bine as­cu­ţită. Şi-apoi vin preoţii tineri, care abia au îmbrăcat haina de purpură şi mu­zi­can­ţii mereu veseli. După ce se termină car­na­giul, flăcări înalte sunt aprinse pe altar şi-n aer se împrăştie aburi de vin şi tă­mâ­ie. Mirosul frunzelor mele arse pe foc e cel mai pătrunzător, îi îmbată pe toţi din alai, chiar înainte să-şi împartă resturile de la sacrificiu şi să se aşeze la masă.

Doar câţiva dintre meseni lasă deoparte ospăţul şi, crezându-se purificaţi, cu jertfa primită de zei, se-ndreaptă spre marele al­tar. Mulţi vin pentru oracol sau în spe­ran­ţa căsătoriei sacre. Dar cei mai mulţi nu ajung până la templu, unii grăbiţi uită chiar şi de ofrandele ce trebuie aduse zei­ţei. Li se pare că orice bacantă ieş