Deschizând cartea de evocări a lui Ga­briel Dimisianu (apărută într-o primă formă în 2003, la Editura Eminescu), cititorul are surpriza să descopere un pot-pourri de texte care îmbină me­mo­ria­lis­tica şi exerciţiul analitic, dând la iveală deopotrivă talentul de povestitor şi ochiul critic al autorului. Crochiuri de mare fineţe, ce reuşesc să reînvie din câteva tuşe precis trasate personalităţi uitate – sau, dimpotrivă, celebre – con­tem­porane autorului, mici fragmente con­fesive pline de farmec, scrise cu ele­gan­ţă, dar şi cu o extraordinară forţă su­gestivă, capabile să recreeze o întreagă epocă din doar câteva observaţii, totul dublat de umor şi autoironie, fac din tex­tele adunate în Amintiri şi portrete literare o lectură indispensabilă celor interesaţi de viaţa literară a anilor ’50-’60-’70, des­lu­şită prin lentila obiectivă, dar aburită de emoţie a autorului. Astfel, acestea se citesc în aceeaşi măsură pentru savoarea lor, ca şi pentru informaţiile inedite, cu atât mai valoroase cu cât multe episoade sunt trăite aievea şi reînviate într-un spirit benign, binevoitor, dar nu lipsit de ironie fină. Însuşi credoul autorului, că cei mai întunecaţi ani pentru literatura ro­mână au avut punctele lor luminoase, e ilustrativ pentru optica sa. Portretul ge­neraţiei sale, reconstituit fragmentar din textele prezente în acest volum, dez­vă­luie o suită de scriitori şi critici in­te­re­saţi (sau fascinaţi, mai bine zis) de inter­be­lici, unii „interzişi“, alţii acceptând com­promisuri aducătoare de funcţii şi fa­vo­ruri, care veneau din „vechea“ lume, de dinainte de instaurarea comunis­mu­lui. Între figura emblematică a lui Ar­ghezi – care, revenit după anii in­ter­zi­ce­rii, e ovaţionat în plină stradă de cei care-i ascultaseră vreme de trei ore dis­cur­sul ţinut în sala de conferinţe a Bi­blio­tecii Centrale Universitare – , până la imaginea unui Ştefan Bănule