Crin Antonescu a făcut azi a doua prostie uriaşă a vieţii sale de politician. Prima: cînd a preluat şefia Senatului, ştiind că în eventualitatea suspendării lui Băsescu va deveni preşedinte interimar. A fost, şi asta nu i-a adus mai multă popularitate, ci i-a scăzut-o pe cea pe care o avea. Azi Crin Antonescu a obţinut excluderea lui Andrei Chiliman din PNL. Cu ce s-a ales? I-a arătat lui Chiliman cine e jupînul partidului. A scăpat de cel mai virulent adversar declarat al lui din PNL. I-a băgat la idei pe cei care ar mai avea chef să-şi dea critic cu părerea despre el. L-a izolat, deocamdată, pe Călin Popescu Tăriceanu. Ai zice că e ceva. Să vedem însă şi ce-a pierdut. PNL-ul a rămas fără primăria celui mai bogat şi mai liberal sector din Bucureşti. (Nu ştiu cîte oraşe mari din ţară se pot compara la venituri din impozite locale cu Sectorul 1 al Capitalei!) Ajuns în afara partidului, Chiliman îl va ataca fără nici o reţinere pe inamicul s[u personal şi de-abia acum va face un club liberal anti-Antonescu. Nemulţumiţii prudenţi din PNL, care n-au avut curajul să i se împotrivească pe faţă lui Crin, vor vedea, la o adică, în Chiliman o alternativă. Ăsta e de fapt şi marele paradox al excluderii lui Chiliman, că a fost o demonstraţie de putere care ascunde frica lui Antonescu de vocea şi de puterea celui exclus. Şi mai e o chestie, strategică, de care Crin a uitat: prietenii îi poţi lăsa la distanţă de tine, duşmanii ţi-i ţii aproape. Cu Chiliman în partid, oricît de virulente ar fi fost atacurile lui, Antonescu putea spune oricînd, liniştit: – Cea mai bună dovadă că în PNL libertatea de opinie e atît de mult respectată, încît ne permitem să avem şi disidenţi la vedere e Andrei Chiliman însuşi. Un candidat la preşedinţie care-şi suportă duşmanii declaraţi, chiar la el în partid, are mai multe şanse să se bucure de simpatia opiniei publice, decît unul