În urmă cu un an, Traian Băsescu arunca bomba plagiatului lui Victor Ponta, cam pe vremea când proaspătul prim-ministru începea să-și facă planuri de drum pentru Consiliul European. Președintele și șeful Cabinetului nu erau atunci în relația de coabitare stabilită după alegerile din decembrie 2012, ci, dimpotrivă, se pregăteau pentru războiul politic din iulie-august.
Tema plagiatului era deja prezentă pe agenda europeană de ceva timp, iar câteva demisii răsunătoare, prin Germania și Polonia, răscoliseră spiritele politicii continentale. Europa a părut indignată de marea înșelătorie intelectuală comisă de un prim-ministru din grupul celor 27. Mai ales că, la scurtă vreme, încercarea de schimbare abuzivă, peste noapte, prin măsuri discreționare și anticonstituționale, a regimului politic din România a reușit să îngrijoreze nu numai autoritățile de la Bruxelles, dar și pe cele de la Washington. Un debut problematic pe scena politicii mari, un început preocupant pentru un lider politic tânăr, copreședinte al unei alianțe proaspăt instalate într-o majoritate parlamentară aflată, ce-i drept, la vremea aceea, încă în criză de legitimitate, dar cu șanse reale – confirmate mai târziu cu asupră de măsură – de consolidare electorală.
Clasa politică românească, mai precis acea parte a ei care tocmai se săturase să mai stea în opoziție și mai puțin „continentală“, nu a reacționat cu multă îngrijorare și a privit mai degrabă nedumerită la zarva stârnită de un Occident cam împiedicat în scrupule exagerate, fără noimă. La urma urmelor, însuși conceptul de autor trebuie reconsiderat în datele lui fundamentale. Dacă Antichitatea ar fi avut atâtea rețineri în circulația liberă a ideilor, ar mai fi existat oare Homer? S-a împiedicat Cicero de câteva ghilimele când l-a citat, mai mult sau mai puțin explicit, pe Platon, numindu-l, c
