Îţi trebuie doar atât: o viaţă, pe care e musai să începi s-o trăieşti. Şi-ţi mai trebuie o ploaie, o ploaie repede de vară, prin care să porneşti cu tălpile goale la fel de repede ca ploaia, atât de repede încât să nu se termine nici mersul tău, nici ploaia, niciodată!

Viaţa, numai ea să se mai sfârşească din când în când, ca să-ţi poţi trage sufletul, şi să te poţi zvânta de copilărie şi de celelalte vârste care te-au făcut leoarcă, dar fără să te opreşti din mers, şi să nu se oprească nici ploaia.

Viaţa, da, ploaia şi mersul, nu! Iar vara, şi chiar timpul, să se minuneze de iuţeala voastră!

Să auzi timpul spunându-ţi: Împrumută-mi şi mie picioarele tale desculţe, căci am de ajuns foarte departe!

Nu mai departe decât mine, să-i răspunzi, care am de mers până la capătul vieţii mele şi chiar al verii! Apoi, să auzi râzând deasupra capului ploaia, după aia, zicându-ţi: Bine i-ai făcut! Aşa-i trebuie!

În mod ciudat să simţi cum ţi se face dintr-o dată milă de timp, când ar trebui să-ţi fie milă de ploaia ce se repede cu şi mai mare viteză din cer, sau chiar de tine să-ţi fie milă, deoarece te vezi nevoit să te opreşti dintr-o iubire scurtă de vară pentru a le cere picioarelor să ajungă ploaia din urmă.

Să izbucnească apoi timpul în râs. Să râdă în hohote şi să-ţi spună: Ţine-te ca prostul după ea şi o să vezi unde ajungi!

Tu să nu te gândeşti la ploaie, ci la viaţa ta, neavând, aşadar, de ce să-ţi pese. Vara, dându-şi seama că nu e vorba de ea, să se pună pe râs, strigându-i de pe culmea unui deal ploii: Ce credeai tu, deşteapto? Uite că sunt mai aproape de cer decât tine!

Picioarele tale desculţe să se încurce din mers cu picioarele desculţe ale ploii, care să se încurce din mers cu picioarele desculţe ale verii, care să se încurce din mers cu picioarele desculţe ale timpului, care să se încurce din mers cu picioarele ta