Persecuţia ronţăie sufletul celui înfrânt mai ceva ca vulturul care smulge bucăţi din ficatul lui Prometeu. E greu de găsit un învins uşor de consolat. Cine pierde - mai ales la o diferenţă mică şi după nouăzeci de minute de echilibru - simte muşcătura nedreptăţii. Iar în fotbal, mai des decât în alte sporturi, perdantul se grăbeşte să invoce divinitatea, cu pleoapa umedă, vocea tremurată şi reproşul pe limbă. Căci, se ştie, Dumnezeu îi răsfaţă pe învingători şi e neatent cu învinşii. Ce uită dojenitorul, în febra frustrării, e că fotbalul are felul lui ironic, iar uneori dramatic, de-a cere deconturi. Că în fiecare meci se aud ecouri ale altuia. Că extazul de azi e urmarea agoniei de ieri şi invers. Nu există echipă norocoasă în permanenţă, după cum nu există ghinionişti de profesie, care se nasc doar ca să alunece la nesfârşit pe toboganul sorţii.
Bayern München a câştigat sâmbătă pe Wembley din toate motivele fotbalistice, plus unul care nu ţine de tactică, organizare şi arbitraj. Anul trecut, Bayern a pierdut finala acasă, în faţa nemţilor ei ordonaţi până şi în euforie, împotriva unor englezi pe care i-a dominat suveran. Acum a câştigat pe terenul unor englezi, împotriva unor nemţi. Iată o răsucire de soartă care face dreptate unui Bayern compătimit şi în 2010, când a fost lichidat de suflul carceral al Interului lui Mourinho. Bayern e o echipă cu umerii învineţiţi de atâtea bătăi pe umăr - fie de solidaritate, fie de admiraţie. Ea a ştiut că răsplata va veni - şi din fotbalul bun pe care-l joacă, dar şi după ce un ochi care vede mai bine decât muritorii, cu mijloacele lor electronice cu tot, a judecat trecutul şi a decis prezentul.
La rândul ei, Borussia Dortmund se află tot în faţa unui decont, dar cu semn schimbat. Sigur, când încasezi golul decisiv în minutul 89, gheara persecuţiei îţi zdrenţuieşte inima şi te aruncă în disperare. În fond,
