Mai toţi analiştii politici, dar mai ales cei strict economici, sunt de acord că aşa-numita privatizare românească din tranziţia care nu se mai termină a fost, de fapt, o succesiune de spolieri, falimentări deliberate şi ruinări cu dedicaţie. Economia socialistă a României, cu tarele ei de neperformanţă şi lipsă de competitivitate, era totuşi ceva mult mai mult decât nimic, acoperea nişte necesităţi de consum şi satura o anume piaţă.

Mai ales din acest motiv, concurenţial, economia românească a trebuit să fie făcută praf şi pulbere, cu largul accept al ansamblului clasei politice, din prostie sau doar din interes. Faptul că resursele minerale utile au fost întrăinate, alături de infrastructura de utilităţi monopoliste, şi cea de transport şi comunicaţii, argumentează faptul că deja România nu mai considera strategică prezervarea resurselor vitale, care asigură, de regulă, independenţa unei etităţi statale. Similar, a fost neantizată şi agricultura, pornind de la abandonarea sistemelor de irigaţii şi îmbunătăţiri funciare şi terminând cu fărâmiţarea exploataţiilor agricole eficiente, integrate în lanţurile succesive de procesatori. Asta cu riscul de a nu mai putea asigura securitatea alimentară a românilor din producţia internă, deveniţi doar consumatorii excedentelor de supraproductivitate ale altora. După acest proces de implozie economică, a urmat înstrăinarea forţei de muncă, evident partea cea mai calificată şi educată, la fel de evident pe banii societăţii româneşti care, indiferentă în a-şi recupera investiţiile făcute în resursa umană, şi-a alungat poate cel mai preţios capital, păstrând în interior doar partea asistenţială a populaţiei, din ce în ce mai numeroasă şi mai greu de susţinut financiar.

A urmat apoi înstrăinarea aurului verde, defrişarea rapidă a pădurilor româneşti, fără nici o constrângere ecologică sau de mediu, într-o grabă suspe