Zilele acestea, politica energetică în România se construiește mai heirupist decât oricând.
Și în Europa, și la noi, avem două politici în domeniul energiei: cea „corectă“, a specialiștilor, și pe care o vedem prin broșuri; și cea „reală“, cea care chiar se-ntâmplă și în care contează cine e mai rău de gură.
Politica europeană „corectă“ spune așa: vrem o piață funcțională de energie, în care granițele să nu conteze, vrem surse diversificate de energie, să aibă consumatorul de unde alege, și mai vrem reducerea poluării. Reducerea emisiilor se face punându-i pe cei care emit gaze cu efect de seră să plătească; până construim însă o piață funcțională a emisiilor, merge și un sprijin direct pentru cei care nu poluează, în speță regenerabilele.
Piaţa unică
Piața unică înseamnă concurență la producători și furnizori, adică prețuri competitive pentru energie în toată UE 27; dar piața unică presupune întâi și-ntâi desființarea granițelor și a oricăror restricții, legale sau tehnice, de import-export de energie. În piața liberă toți au acces la energie în condiții egale, fără clauze preferențiale și fără subvenții de preț. Liberalizarea e în beneficiul consumatorului, adică dacă avem concurență prețurile scad până la cel mai mic nivel economic justificat, se fac investiții în tehnologii eficiente, producătorii și consumatorii ineficienți sunt scoși din joc dacă nu se adaptează, iar consumatorul primește calitate la cel mai mic preț. Pentru asta, în politica europeană în energie se încearcă spargerea monopolurilor, diversificarea surselor și reglementarea monopolurilor naturale (rețelele). Prețurile de piață la energie stimulează consumatorii să-și îmbunătățească eficiența energetică pentru costuri mai mici. Pentru consumatorii săraci se pot da subvenții de venit. Așa arată, pe hârtie, politica energetică europeană.
În practică
