După cazul Năstase, după cazul Voicu, după cazul Vântu şi, în fine, după cazul Becali, a devenit evident că până şi ei, olimpienii, sunt „oameni“: pot să ajungă de la ambrozie drept la fasolea de cazan.
Spre indignarea unora, pesemne frustraţi, ba chiar „duşi cu sorcova“, precum cică d-na Macovei, premierul Ponta şi-a exprimat public simpatia pentru „omul Becali“. Dar frustraţii greşesc: premierul nostru, care a fost, este şi va fi numai servitorul binelui public, nu simpatizează câtuşi de puţin cu un infractor condamnat definitiv; cel care are acest sentiment de simpatie este numai „omul Ponta“. Aşadar „omul Ponta“ simpatizează cu „omul Becali“, ceea ce e logic, pe lângă că-i în firea lucrurilor: premierul Ponta este, cum spuneam, servitorul binelui public şi mai presus de orice bănuială. „Omul Ponta“ e un plagiator. „Omul Becali“ e un hoţ. Cum să nu simpatizeze un plagiator cu un hoţ?
Mai sunt şi alte motive de simpatie: „omul Becali“ a ajuns după gratii după vreo 15 ani de la comiterea faptei şi în urma unui proces lung, complicat şi al cărui sfârşit a părut multă vreme a-i fi favorabil. Totuşi, nu i-a fost. Soarta l-a amăgit ani de zile şi la final i-a jucat o festă; acum degeaba o înjură ca pe reporteriţe, că ei nu-i pasă. Bătaia asta de joc a sorţii trebuie că i-a înfricoşat pe mulţi, inclusiv pe „omul Ponta“, nu pe premier, Doamne fereşte, care n-are frică. Într-adevăr, premierul Ponta, în exercitarea atribuţiilor constituţionale ce-i revin, nominalizează corect miniştri ai Justiţiei şi procurori generali. Toţi sunt funcţionari publici sau magistraţi competenţi şi oneşti, aşa cum şi-a dat seama şi preşedintele Băsescu când le-a semnat numirile. „Omul Ponta“, în schimb, îşi cocoaţă în funcţii prietenii şi acoliţii numai ca să-l scoată din nevoie şi să nu păţească şi el vreo boroboaţă. Nu li se cere altă abilitate d
