Dintre componenţii celei mai pu­ter­ni­ce generaţii literare postbelice, Eugen Simion s-a impus ca un critic şi istoric literar optând, încă din tinereţe, pentru construcţia în durată lungă. Toate tex­te­le sale, inclusiv cele aparent circum­stan­ţia­le ori „îndrăgostite“ (medalioane, pro­filuri afectuoase, scene de viaţă intimă, fragmente memorialistice, pagini de pamflet) pariază, deopotrivă, pe actua­li­ta­tea în contextul căreia au fost scrise şi pe ceea ce va rămâne, în desenul şi în rama istoriei literare, atunci când – tim­pul trecând – inflamările se vor fi rărit, iar pasiunile se vor fi stins. Prin prisma acestui fapt, un text critic sintetic asu­pra evoluţiei lui Eugen Simion este mai uşor de realizat decât un demers ana­li­tic, ce trebuie însă întreprins: de la o anumită distanţă văzând lucrurile, ele se aşază şi se precizează pentru cerce­tă­to­rul obiectiv.

Critica lui Eugen Simion are o dublă per­spectivă, prin care implică şi ab­soar­be istoriografia literară. Îşi apropie obiec­­tul, îl focalizează, îl analizează mi­nu­ţios; şi totodată îl înscrie într-o reţea de relaţii şi o sumă de raporturi prin care obiectul, cu particularităţile sale, este inserat în sistem. Sistemul nu este rigid constituit şi „îngheţat“ într-o for­mă imuabilă. Structura sa rămâne aceeaşi (pe un criteriu dominant care este cel estetic), dar forma şi compoziţia internă variază prin achiziţiile de par­ti­cu­larităţi şi date literare noi. Lângă modernistul interbelic Tudor Arghezi a venit firesc modernistul postbelic Ni­chi­ta Stănescu, iar după Marin Preda şi Ştefan Bănulescu, criticul „şaizecist“ îl aşteaptă pe tânărul prozator care se va înscrie, cu propriul imaginar literar, pe culoarul realist sau pe cel fantastic. Tâ­nă­rul prozator (miza oricărui critic post­lovinescian) va veni puţin mai târziu, dar va veni. Se va numi Bogdan Po­pescu şi va fi una dintre descoper