După cazul Năstase, după cazul Voicu, după cazul Vântu şi, în fine, după cazul Becali, a devenit evident că până şi ei, olimpienii, sunt „oameni“: pot să ajungă de la ambrozie drept la fasolea de cazan.

Spre indignarea unora, pesemne frustraţi, ba chiar „duşi cu sorcova“, precum cică d-na Macovei, premierul Ponta şi-a ex­pri­mat public simpatia pentru „omul Becali“. Dar frustraţii greşesc: premierul nostru, ca­re a fost, este şi va fi numai servitorul bi­nelui public, nu simpatizează câtuşi de pu­ţin cu un infractor condamnat definitiv; cel care are acest sentiment de simpatie este nu­mai „omul Ponta“. Aşadar „omul Ponta“ simpatizează cu „omul Becali“, ceea ce e logic, pe lângă că-i în firea lucrurilor: pre­mierul Ponta este, cum spuneam, servitorul binelui public şi mai presus de orice bă­nu­ială. „Omul Ponta“ e un plagiator. „Omul Becali“ e un hoţ. Cum să nu simpatizeze un plagiator cu un hoţ?

Mai sunt şi alte motive de simpatie: „omul Becali“ a ajuns după gratii după vreo 15 ani de la comiterea faptei şi în urma unui pro­ces lung, complicat şi al cărui sfârşit a pă­rut multă vreme a-i fi favorabil. Totuşi, nu i-a fost. Soarta l-a amăgit ani de zile şi la fi­nal i-a jucat o festă; acum degeaba o înjură ca pe reporteriţe, că ei nu-i pasă. Bătaia as­ta de joc a sorţii trebuie că i-a înfricoşat pe mulţi, inclusiv pe „omul Ponta“, nu pe pre­mier, Doamne fereşte, care n-are frică. În­tr-adevăr, premierul Ponta, în exercitarea atri­buţiilor constituţionale ce-i revin, no­minalizează corect miniştri ai Justiţiei şi procurori generali. Toţi sunt funcţionari pu­blici sau magistraţi competenţi şi oneşti, aşa cum şi-a dat seama şi preşedintele Bă­sescu când le-a semnat numirile. „Omul Pon­ta“, în schimb, îşi cocoaţă în funcţii pri­e­tenii şi acoliţii numai ca să-l scoată din ne­voie şi să nu păţească şi el vreo boroboaţă. Nu li se cere altă abilitate decât acee