Atacul terorist de la Londra de săptămâna trecută ar putea marca o schimbare radicală în strategia terorismului islamic din zilele noastre, una în faţa căreia societatea britanică, în genere lumea occidentală, are prea puţine mecanisme de autoapărare.

Soldatul Lee Rigby a fost vânat cu maşina şi măcelărit miercurea trecută în plină stradă, ziua în amiaza mare, în sud-estul Londrei, la doar câţiva metri de cazarma sa din Woolwich. Avea 25 de ani. Din ce ştim până acum, presupuşii făptaşi - Mi­chael Adebolajo şi Mi­chael Adebowale – l-au vă­zut pe stradă în uniformă, l-au vânat cu maşina până l-au lovit, iar apoi s-au nă­pustit asupra lui cu un ar­senal de cuţite şi securi, stri­gând „Allah e mare“ şi ciopârţindu-l „de parcă lo­veau o bucată de carne“, în cuvintele unu­­ia dintre martori. Apoi au târât cada­vrul în mijlocul străzii, au pozat pentru gură-cască şi – plini de sânge şi cu cuţitul în mână – au dat trecătorilor care îi fil­mau cu telefoanele mobile declaraţii în ca­re puneau crima cumplită pe care tocmai o comiseseră pe seama intervenţiei mi­li­tare britanice din Irak şi Afganistan. După o „reprezentaţie“ de circa 20 de minute, Adebolajo şi Adebowale au fost împuşcaţi de poliţişti şi sunt în prezent în spital, sub pază armată.

Acesta este filmul atacului. El conţine, în prim-plan şi în fundal, câteva elemente esenţiale pentru înţelegerea momentului de răscruce în care ne aflăm. Să derulăm puţin în urmă. După comiterea faptei, cei doi nu au fugit, ci au rămas pentru un ade­vărat tur de relaţii publice teroriste. Mi­chael Adebolajo şi Michael Adebowale nu au părăsit locul faptei pentru că ştiau foarte bine regulile jocului. În cel mai rău caz, puteau fi împuşcaţi de poliţie, cum s-a şi întâmplat, şi petrece restul zilelor într-un penitenciar, în condiţii de invidiat pentru mulţi oameni de rând din afara închisorii, şi apăraţi până în pânzele