Imi marturisec satisfactia ca, punand in discutie asemenea idei, un distins comentator, vazandu-mi aplecarea catre postmodernism mi-a sugerat termenul de „postsecularism”, care se conjuga foarte frumos cu anumite realitati sociale de care ne putem bucura.
Pentru ca momentul secularismului si al secularizarilor a fost unul conflictual istoriceste necesar. Si, tot istoriceste, necesitatea momentului prezent este salvarea omului de consumerismul care-l subjuga unor noi forme de tentative hegemonice din partea relelor intentii ale celor care ar vrea sa-i lase impresia ca doar ii satisfac nevoia de consum. Tinand seama de acest context, apropierea celor doua autoritati, una morala si una administrativa, pe directiile de interes ale unui asemenea scop salvator, poate fi benefica omenirii. Asa ca preiau conceptul de postsecularism in sensul diminuarii asperitatilor istorice care au condus la secularism, a rezolvarii cauzelor negative care l-au determinat, a regasirii motivelor de respect intre cele doua institutii care au depasit starea conflictuala definindu-si fiecare locul. Astfel, in contextul in care in lumea Statului de Drept se procedeaza la integrari de genul celei europene, iar in lumea religioasa se cauta ecumenismul, putem considera ca s-a realizat climatul prin care, cel putin declarativ, la modul mondial se cauta cai spre unitate si solidaritate. Si ca intelepciunea omeneasca ar trebui sa profite de acest climat spre a se salva de alte pericole.
Da: o buna definire teoretica si doctrinara a post-secularismului ar fi foarte bine venita astazi ajutand la a se depasi provocarile de despiritualizare a omenirii. Pentru ca asa numita nevoie de revolutie nu exista in om ca dorinta de distrugere. La asta el ajunge numai incitat de fortele raului care, acum sunt bine dovedite atat prin descoperirea dedesubturilor de spionaj (chiar extern) si de provocare
