Performanţa, demnă şi înregistrată ca atare în Cartea recordurilor de tot felul, graţie căreia România a reuşit să afişeze cel mai mare drapel naţional din lume, cel puţin ca dimensiuni şi greutate, validează parcă odată în plus un soi de patriotism uşor histrionic şi dezarticulat, disonant cu sine.

Cam ca în vremurile în care Ceauşescu şi cei din vecinătatea nomenclaturii de partid, visau la obţinerea titlului de ţara cu cel mai înalt pitic din lume. Iar faptul că iniţiativa pusă în operă de trustul media al mogulului de omenie Dan Voiculescu, aminteşte cumva de filonul securităţii naţionaliste din ramura aia bună, cu faţă umană. În sfârşit, poate că acest gen de performanţă cu valenţe lejer exhibiţioniste, prinde la mulţi dintre cei pentru care simbolistica naţională este prizată emoţional, şi cam atât, deşi de multe ori excesele, inclusiv dimensionale, pot trimite lucrurile în derizoriu şi ridicol.

La solemnitatea de la Clinceni, fără nici o legătură cu vreo semnificaţie a zilei de luni – cel mult pentru istorici, data fiind cea a primei Uniri desăvârşite de Mihai Viteazul – a fost intonat imnul României de o fanfară militară şi au asistat oficiali, inclusiv premierul Victor Ponta. Acelaşi lider al USL şi premier care, duminică, la lucrările Congresului UDMR, a răspuns oarecum dubitativ şi evaziv, nu ferm şi de nediscutat cum ar fi trebuit, pretenţiilor maghiarilor legate de revizuirea (a se citi anularea) articolului 1 din Constituţie, cel referitor la caracterul de stat naţional şi indivizibil al României. Acelaşi patriotism ar fi fost potrivit să se manifeste şi atunci când un cetăţean român de etnie maghiară, altfel funcţionar public plătit din impozitele contribuabililor, a dat foc la Miercurea Ciuc, demonstrativ, în piaţa publică, aceluiaşi drapel românesc şi unui manechin reprezentându-l, tot peiorativ, pe Avram Iancu. Ori atunci când echipa