Trăim, parcă, apăsaţi, zdrobiţi de fatalităţi. „Asta e!” „Întotdeauna a fost cumva!” Resemnarea, în sens spiritual, a fost înlocuită de „sfârşeală”, de imposibilitatea acţiunii. Răbufnirile, acţiunile ce par normale se transformă în exagerări, nu de puţine ori monstruoase. Multe, prea multe elite ne spun în fiecare zi în ce ţară de căcat trăim, ce proşti suntem, ce deştepţi sunt alţii, de ce suntem diferiţi (negativ) faţă de alţii, de ce nu primim Nobelul, în timp ce alte elite, mai neaoşe, ne alimentează patriotismul cu cel mai mare steag din lume (halal patriotism!) sau cu cea mai meseriaşă catedrală a mântuirii neamului (mântuire sigură!…).

Plictiseală mare! Başca exagerările oftate sau urlate cu „ce ţară frumoasă avem!” M-am gândit la cele scrise mai sus şi recent, când, pentru prima dată, am călătorit pe ruta Salva – Vişeu. Extraordinar, dom’le! Ce viaducte! Ce privelişti! În timpul stalinismului s-a construit o cale ferată ce acum pare că nu-şi mai are rostul. Exterminarea pădurilor patriei nu mai are legătură cu calea ferată (aflată şi dânsa, vai, în moarte clinică). Măcar dacă am folosi minunata construcţie (ridicată prin sângele a mii, zeci de mii de „duşmani ai poporului” şi câţiva români fraieri care chiar au crezut în idealurile comuniste) pentru turism. Turism extrem, se înţelege. Castelul Dracula, un şantier stalinist, garnisit cu biserici de lemn şi mocăniţe. Cu personalităţile culturale am terminat de mult. Pe cele decedate ori nu le mai băgăm în seamă ori le înfierăm cu mânie capitalistă. Cele în viaţă, vai, prea multe, se plâng că nu sunt pupate în cur. Şi, fireşte, pe toate meridianele afirmă ce ţară de căcat avem…

Pe un ton mai calm, problema e că nu găsim echilibrul. Parcă nu putem trăi decât în extreme. Şi, printre, evident, găsim resorturile de a şmecheri viaţa, de a ne descurca, de a trăi cum ne taie capul. Capitalismul a „ado