Principalul câştig pe care criticii ultimilor ani îl aduc dezbaterii pe marginea literaturii chiar acesta este: faptul că nu o mai concep ca pe un discurs izolat, de nişă, ci ca pe unul angajat în prezent. Esteticul nu se mai opune, de fapt, politicului, ideologicului – aceasta ar fi prima şi cea mai importantă diferenţă de sistem, de „atmosferă”.

S-a tot vorbit în ultimii ani despre o nouă „generaţie” de critici literari, iar simpla consultare a revistelor de cultură şi, poate mai important încă, a titlurilor de lucrări de istorie literară care au apărut în ultima vreme nu face decât să confirme acest îmbucurător fenomen. Mai ales că el s-a ivit într-un moment socotit de criză.

Prima întrebare care merită luată în serios este dacă s-au schimbat codurile de lectură. Mai putem citi, altfel spus, noi, formaţi într-un climat cu totul diferit de al predecesorilor, la fel cum o făceau aceştia, atunci când literatura era nevoită să suplinească şi alte sarcini decât cele specifice ei, atunci când ea reprezenta şi o formă subversivă de eschivă, de rezistenţă (rareori de opoziţie frontală, directă)? Iar critica literară îşi asuma în primul rând rolul de a proteja literatura de presiunea ideologicului? Noi, în schimb, nu avem decât să profităm de normalitate, oricât de amestecată şi de confuză ni s-ar părea ea. În orice caz, politicul nu mai este resimţit ca un factor opresiv, libertatea de gândire este, dacă nu de fiecare dată asumată, măcar oricând posibilă. Primul lucru care se observă este că cei mai mulţi dintre criticii impuşi în ultimii zece-cincisprezece ani nu mai fetişizează esteticul. Ceea ce nu înseamnă că nu-l preţuiesc, că nu-l consideră cel mai important criteriu de evaluare a unei opere. Dar: înţeleg că el nu este unicul, că literatura nu este o artă izolată de spiritul vremii, că ea răspunde unor presiuni, tensiuni, nevoi de ordin politic, ideol