Deşi a debutat acum aproape douăzeci de ani, în 1994, cu un mic volum de poeme intitulat Orfeea (şi publicat între aceleaşi coperte cu opul – tot de debut – al Ancăi Mizumschi, Est), recidivând în 2000 cu un microroman, Îngeri pe carosabil, Daniela Zeca s-a afirmat efectiv ca scriitoare abia de câţiva ani încoace, odată cu Istoria romanţată a unui safari (2009), primul volum romanesc din ceea ce avea să fie trilogia sa orientală. Nu aş pune pe seama opacităţii criticii această mai târzie afirmare, ci pur şi simplu pe seama faptului că autoarei i-a lipsit până în acest moment un proiect prozastic – o voce distinctă, un univers doar al său. Trilogia compusă din romanul deja numit, din Demonii vântului (2010) şi din recentul Omar cel orb (2012) răscumpără însă din plin asceza unei destul de îndelungate perioade de „tăcere“, interval în care lirismul autoarei (parcă prea avântat la început) s-a decantat şi a lăsat mai mult loc unei epici bine conduse şi vertebrate ideatic.
Tema care leagă cele trei romane amintite este descoperirea alterităţii – a unei alterităţi etnice, culturale, religioase deopotrivă –, experienţă trăită de personaje la începutul veacului XXI, într-o lume globală subminată de crize tot mai profunde. Daniela Zeca nu se opreşte, în această etapă, asupra unei problematici „locale“, îşi impune o anume distanţă faţă de teme şi subiecte curente în proza românească a ultimilor ani, faţă de, bunăoară, traumele tranziţiei postdecembriste ori obsesiile unei istorii recente încărcate, deschizându-se către spaţii, personaje, probleme insolite – cel puţin aparent – pentru publicul românesc. Zic „aparent“ pentru că, de fapt, pe dedesubtul unor poveşti cu atmosferă exotică, autoarea ţese, prin sugestii ce invită la reflecţie, o reţea de corespondenţe între două tipuri de marginalitate (în raport cu axul reprezentat de civilizaţ
