În fiecare an, de Sărbători, cu precizia unui ceas elveţian, primesc telefonul şi urările de rigoare din partea unei telespectatoare numite, banal, Marilena Salan. Nici măcar Salam, ci Salan! Urările sunt însoţite obligatoriu de un cârd prelung de mulţumiri, sinonime cu o veşnică recunoştinţă. Pentru ce? Nu am salvat-o nici de la înec, nu am ajutat-o nici să obţină locuinţă, nu i-am meditat copiii la matematică, nu i-am împrumutat bani şi nici măcar n-am sărit în foc pentru a-i salva pisica. Pur şi simplu, am invitat-o cândva, de mult, într-unul din „Ceaiurile mele de la ora 5”, în calitatea ei de Miss XXL, titlu pe care i-l adusese abundenţa de kilograme din dotare. Apoi am recidivat şi, uite-aşa, o vreme, Marilena a ajuns să-mi populeze, cu hazul ei nebun, transmisiile de la ora 5.

De atunci şi până acum, kilogramele gospodinei şi talentul ei înnăscut de artistă fără acte au făcut din ea o mică (mare! - gabaritic vorbind!) vedetă. După ce am lansat-o pe orbita celebrităţii, Marilena a început să fie curtată şi de alte televiziuni. Emisiuni despre grăsuţe erau destule, lumea era preocupată de diete, de înfrângerea complexelor, de alimentaţia raţională. În plus, începuseră să se înmulţească şi concursurile distractive, unde o prezenţă simpatică, având gabarit depăşit, făcea deliciul telespectatorilor. Cu timpul, provocările s-au diversificat. Marilena a început, bunăoară, să fie solicitată în clipuri publicitare. Gospodina dolofană, descoperită de „Ceaiul...” meu, era nu numai o pată de culoare, dar avea, cum spuneam, stofă de actriţă. Spiritul ludic ajunsese să înfrângă kilogramele în exces, devenind EL principalul magnet pentru făcătorii de emisiuni şi reclame. Box-office-ul Marilenei a câştigat şi un punct decisiv atunci când aceasta a fost solicitată - atenţie! să nu cădeţi de pe scaun - pentru un film artistic. Regizorul Jessus del Cerro