1917. 1933. 1968. 1989. Iată doar patru momente de turnură ale secolului XX, în care diversele nemulţumiri exprimate în stradă, uneori haotic şi dezarticulat, aparent fără program, alteori sub formă de proteste violente, au generat tendinţe politice, sociale şi culturale care aveau să schimbe lumea. Toate aceste mişcări contestatare, profund ideologizate, care au inspirat şi au măcinat în acelaşi timp destinul generaţiilor respective, au avut ca punct de pornire Europa, cu precizarea că „revoluţia drepturilor civile” din anii ’60 nu a fost specific europeană (dacă ne gândim numai la Martin Luther King, la protestele împotriva războiului din Vietnam, la „revoluţia tăcută” din Quebec sau la confruntările din Mexic), dar a fost categoric conectată, ca stilistică militantă şi consecinţe generaţionale, cu marile revolte socialiste şi studenţeşti de la Paris, Roma, Amsterdam sau Londra, cu formarea IRA (Armata Republicană Irlandeză), „primăvara de la Praga”, „noua stângă” europeană, mişcarea Hippie, revoluţia de eliberare sexuală, fenomenul Beatles, feminismul, pacifismul, ecologismul, în fapt cu miezul tare al postmodernismului occidental. Contracultura anilor ’60, care a „explodat” în Revoluţia (revoluţiile) din 1968, fie ele tăcute sau nu (vezi Ronald Inglehart, „The Silent Revolution”, 1977, sau „Modernization and Postmodernization”, 1997), a zguduit sistemul, a spart tipare de gândire, a pus la îndoială ordinea instituită de generaţia care a făcut războiul şi reconstrucţia ulterioară, a pus faţă în faţă valori fundamental opuse şi idealuri de viaţă care marcau o ruptură între generaţii cum nu mai fusese alta înainte. După 1968, Occidentul a îmbrăcat o haină nouă, croiul fiind cel pe care încă îl vedem astăzi (deja clasicizat) şi pe care tot mai multe facţiuni îl consideră în prezent demodat şi numai bun de aruncat la coşul istoriei.
Mult mai politic decât 19
