Aniversarea de 20 de ani a PD/PDL de la sfârşitul săptămânii a dat o dublă lovitură: a fost cel mai consistent, mediatizat şi, prin urmare, reprezentativ eveniment organizat de democrat-liberali de la alegerile parlamentare încoace, iar asta pentru că a fost singura acţiune care, graţie crizei de subiecte de presă specifică week-end-ului, le-a reamintit oamenilor că această formaţiune încă există.

În al doilea rând, chiar dacă în loc de colivă au fost serviţi mici, aniversarea cu pricina a deschis de pe acum uşa viitoarelor comemorări.

Cel mai probabil, PDL – ca entitate parlamentară - va înceta în următorii trei ani să existe.

Ca partid de opoziţie, activitatea sa tindea deja spre zero, iar toate strigătele de luptă ale lui Vasile Blaga şi ameninţările pe care le proferează la adresa colegilor pe care-i suspectează de băsism şi „POPULARism” valorează fix cât acţiunile la bursă ale unei companii care a comunicat că nu mai poate onora nimic - comenzi, facturi, salarii, etc.

Şi, cum niciun moment aniversar de asemenea calibru nu poate ieşi în stradă fără bilanţul aferent, cred că ar fi interesant de scanat singurătatea în care pedeliştii au sărbătorit cei 20 de ani.

De fapt, cuvântul care caracterizează cel mai bine PDL-ul de azi este IZOLARE.

Evident, ca orice etichetă simplă, încărcătura e complexă şi, cum s-ar zice, vizează multiple aspecte.

Se vede asta în rutina zilnică a muncii de opoziţie, se simte izolarea în lipsa unor planuri coerente de viitor şi devine chiar mai limpede când, în toată vâltoarea privind reconstrucţia dreptei, cei implicaţi nu cheamă alături PDL, ci oameni din PDL.

De altfel, pentru echipa lui Vasile Blaga se profilează pe termen scurt o problemă extrem de serioasă: aceea ca PDL să devină furnizor de resursă umană pentru formaţiunile tinere – partide şi fundaţii – care se înfiinţează pentru a acapa