Am venit odată, de la Chişinău, cu trenul. Plecasem cu avionul, dar am preferat să mă întorc la o fereastră, ca să privesc plaiul. Merită! Trenul merge alene, pe un singur fir, iar tărîmul este încă bucolic. Verdele este intens şi fără fisuri. În zare, cîţiva cosaşi se opreau din treabă şi făceau cu mîna, aidoma amintirilor din copilărie. Nu am văzut turme. În schimb, cîte un miel zburda pe lîngă muma lui. Părea nelocuit, căci, în momentul în care trenul oprea în cîte o gară, nu se zăreau casele. Am realizat, într-un tîrziu, că acoperişurile se ascund sub coroanele vegetale. Ultima localitate basarabeană este oraşul Ungheni. Tărîmul paradisiac se menţine pînă la trecerea frontierei. Îndată, pe malul românesc, feeria se destramă. Se intră în localitatea numită Ungheni Prut. Contrastul este năucitor, neverosimil. Gri, pîrjol, pămînt crăpat, cearcăne de gunoi în jurul caselor dărăpănate.

Cum aşa? – vine întrebarea. Nu ştiu cît de mult ne punem problema legată de urîţenia pe care mulţi români au înclinaţia de a o genera în jur. Locuirea, la noi, este deseori o formă de a păta peisajul cu urmele trecerii noastre prin lume. Pentru mine, formularea glumeaţă „frumoasă ţară, păcat că este locuită“ sună mai patetic: „Urîtă ţară, pentru că este locuită.“ Diversele curente – cum ar fi ecologia, preocuparea pentru mediul înconjurător, ideea de a lăsa copiilor tăi o lume a frumuseţii cît mai puţin alterată – nu par să fi pătruns prea mult pe aici.

Cînd a venit vremea să ne facem o casă cu grădină, cea mai bună lecţie ni s-a părut că am putea să o luăm de la Muzeul Satului. Se întrevede acolo un firesc al conlocuirii cu pămîntul („...din care eşti făcut“), care dă de gîndit. Lucrurile îşi găseau cîndva răspunsul prin integrare, nu prin defrişare. Ce oare a frînt continuitatea acestei stilistici? Dar asta ar fi o altă temă. Să rămînem la grădină.

Deşi casa pe