Cu toată atracţia populaţiei indigene pentru micii suculenţi (exagerată, chiar inutilă, disputa la nivel european asupra utilizării bicarbonatului) şi alte produse neaoşe, pe netul în română se află numeroase referiri la arta culinară moleculară. Un articol postat recent (sursă neidentificabilă) se intitulează „Gastronomia moleculară: cum transformi bucătăria în laborator de chimie“ şi are drept motto un citat din Nicholas Kurti (1969): „Cred că este trist pentru civilizaţia noastră faptul că putem să măsurăm temperatura atmosferei de pe Venus, dar nu ştim ce se întâmplă într-un sufleu“. De la fondarea, în 1988, de Nicholas Kurti şi Hervé This, a bucătăriei moleculare, considerate o revoluţie a gastronomiei moderne, în ultimii ani se conturează o tendinţă nouă. După cum se ştie, direcţia clasică înseamnă introducerea termometrului, microscopului optic şi a altor instrumente fizice pentru studiul fenomenelor din bucătărie. Am dedicat un serial amplu mişcării din domeniul gastronomiei moleculare declanşate la Universitatea Harvard. O mişcare care a stârnit un mare interes în rândul studenţilor şi a implicat profesori, dar şi grands chefs, aderenţi la noul curent spre ameliorarea reţetelor lor culinare. Şi-au aflat explicaţia ştiinţifică o serie întreagă de manevre empirice clasice, altele, dimpotrivă, însemnau noutăţi. Unii bucătari de vază veneau mai mult precum marii cercetători la congrese: să vadă „mişcările“ competitorilor fără să-şi dezvăluie misterele proprii. Gastronomia moleculară îşi continuă evoluţia, întru încântarea ambelor părţi: propulsorii şi beneficiarii. Dar în modul cel mai evident conturează o tendinţă care nu este chiar nouă, însă începe să devină dominantă. În mod banal, chiar într-o formulare simplă aş zice: mâncărurile obişnuite (să le preferăm pe cele rafinate) sau sofisticate au căutare. Ele au un gust agreabil şi un miros te