Recentele epurări politice din PNL şi PDL sunt cele mai elocvente dovezi că, în acest spaţiu al expresiei democratice sociale, funcţionează încă destul de eficient delictul de opinie, uşor bolşevizat, de genul „cine nu este cu noi, este sigur împotriva noastră“.

Păcatul deviaţionismului politic, în care nu se mai ştie dacă formaţiunea respectivă în sine şi-a schimbat ideologia şi suportul doctrinar, cam peste noapte, cum s-a mai întâmplat, ori doar nişte dizidenţi nu pricep logica disciplinei interne de partid, bântuie printr-o clasă politică din ce în ce mai decredibilizată, din motive imputabile sieşi.

Dacă însă la liberali este normal să existe dispute interne, ca în orice partid aflat la Putere, în care fiecare lider consideră că i se cuvin mai multe prerogative decizionale, pentru cei din PDL, ca partid de opoziţie, disensiunile sunt mai greu de explicat, pentru că tendinţa firească ar fi fost de regrupare şi unitate. În plus, ambele formaţiuni, care pretind mai mult reprezentarea Dreptei, sunt implicit partide de elite, de lideri, nu de masă, ori aceste personalităţi sunt predispuse firesc să emită opinii şi judecăţi de valoare, chiar dacă acestea exced opţiunile oficiale ale respectivei grupări politice.

Cert e că liderul liberal Crin Antonescu pare dispus să-i sacrifice punctual pe toţi cei care au rezerve critice, care-şi permit să nu fie de acord ab initio cu tot ceea ce li se cere, în condiţiile în care, oricum, parte dintre fruntaşii acestei formaţiuni, consideră că au tot făcut destule concesii politice pe altarul menţinerii unităţii USL, care este o alianţe trasnpartinică şi doctrinară, singurul său scop fiind demiterea Preşedintele Băsescu, pentru că asumarea puterii executive de către PSD şi Victor Ponta are deja un an de istorie. Astfel, PNL a trebuit să accepte, din raţiuni de imagine, căpuşarea de către soluţia imorală a conserv