Înalt de aproximativ 50 de metri, Turnul Colţei a fost, cât timp a existat, nu numai cea mai înaltă construcţie a Bucureştilor, ci şi un monument-simbol al oraşului.

În aceste condiţii, decizia de dărâmare a acestuia a stârnit reacţii în rândurile populaţiei bucureştene, care a mers până la întocmirea unor petiţii cu mii de semnături care susţineau păstrarea turnului. Ridicat între 1709 şi 1714, Turnul Colţei era parte integrantă din ansamblul Mănăstirii Colţea, servind acesteia drept clopotniţă. Pe 11 august 1888, în timpul demolării, s-a scos din turn clopotul cel mare, pe care era inscripţionat, în germană, următorul text: „Turnat la Viena de Johann Baptist Dival, în anul de graţie 1715”.

Acesta era ştirbit de la marele cutremur din 1802, când mişcarea telurică îi provocase căderea. Un alt clopot, mai mic, fusese turnat în 1808. Începând din acea zi de vară a lui 1888, sunetele acestor clopote, care altădată vestiseră bucurii sau necazuri, nu s-au mai auzit.

Pe 4 august 1888, când a început efectiv demolarea, bucureştenii au sosit la faţa locului în număr mare să protesteze, însă cel căruia voiau să-i adreseze reproşurile lor, primarul Emilian Pake-Protopopescu, era plecat la Karlsbad, unde îşi făcea cura pentru boala de ficat care-l chinuia (cf. N. Vătămanu, „Istorie bucureşteană”, Ed. Enciclopedică Română, 1973).

În cele din urmă oamenii, neputincioşi în faţa realităţii, au început să ia câte o cărămidă, ca amintire, din ruinele fostului Turn al Colţei. În ziua de azi, de acest fost simbol al Bucureştilor mai aminteşte o placă de marmură montată pe zidul Spitalului Colţea.

Înalt de aproximativ 50 de metri, Turnul Colţei a fost, cât timp a existat, nu numai cea mai înaltă construcţie a Bucureştilor, ci şi un monument-simbol al oraşului.

În aceste condiţii, decizia de dărâmar