Am cu ING o relație îndelungată și plină de coborâșuri. Chiar nu-mi amintesc ca relația asta să fi fost vreodată în urcare, în ceea ce mă privește.

E drept, am început cam în forță. Pe când aveam relații contractuale cu alte bănci – modeste, dar serioase –, am schimbat agenția de publicitate pentru care lucram și m-am mutat la alta, tot multinațională, al cărei client era ING. Cum înainte mai lucrasem pe conturi de bănci, atunci când a fost nevoie de o campanie nouă pentru retail-ul ING eram în echipa însărcinată cu partea de creație. Ne-am chinuit cam o lună cu adaptarea unor spoturi mai vechi, adaptare care i-a costat pe cei de la bancă aproximativ 10.000 de euro, pentru ca, înainte cu doar trei săptămâni de transmiterea campaniei pe TV, să-și dea seama că avuseserăm dreptate atunci când le-am spus că asta nu merge și că au nevoie de ceva nou. Întâlnire de urgență, priviri pline de speranță îndreptate spre directorul de creație, spre copywriter și spre account manager. Era joi după-amiază, iar oamenii erau disperați. Noi nici nu ieșiserăm bine din sediul lor și, mergând spre mașină, clociserăm două idei. Nu geniale, dar bune pentru situația dată. Până la agenție, ideile erau suficient rafinate pentru a putea fi transformate în script-uri. Ceea ce, până la ora 18, s-a și întâmplat. Aveam așadar, joi la ora 18, două propuneri viabile de spoturi TV. Dar – pentru că așa se fac lucrurile – ele au fost prezentate clientului abia luni, în jurul prânzului. Păream destul de obosiți (mulțumită petrecerii de duminică noaptea) încât să fim credibili când am spus că pentru cele două clipuri s-a muncit din greu peste week-end. Le-am prezentat propunerile noastre, am făcut recomandarea pentru spotul pe care-l credeam mai bun, iar acesta a fost aprobat pe loc. Era grabă mare, așa că am plecat cu spotul aprobat și am găsit rapid casă de producție, un regizor belgian, ac