Institutul Român din Freiburg şi cunoscuta lui bibliotecă au constituit după 1950 un avanpost al românismului, un centru care a atras în juru-i numeroşi oameni de cultură, pribegiţi pe meleagurile străine. Utilizez aici noţiunea de românism în cel mai european sens. Aceasta înseamnă cunoaşterea şi afirmarea creativităţii românilor şi nicidecum promovarea vreunui extremism, aşa cum s-a încercat a se interpreta respectiva noţiune. Din păcate, românismul – tendinţa paşnică de păstrare şi dezvoltare a limbii şi culturii poporului nostru – este şi azi blamat de potentaţii extremişti din unele ţări care ar dori să-l înmormânteze. În urmă cu vreo 40–50 de ani, Brejnev cerea cu insistenţă „integraţia“, evident, în URSS. Ecourile ei persistă încă în scrierile pseudo­savanţilor de la Chişinău, care se străduiesc să ne convingă de existenţa unei limbi moldoveneşti, alta decât româna. Basarabia a fost introdusă, de altfel, într-un „alambic tragic“, cu sute de morţi şi deportaţi. Alte guvernări extremiste s-au străduit şi ele, sute de ani, să-i deznaţionalizeze pe români, de-ar fi să amintim doar maghiarizările forţate dintre 1860 şi 1918, cele din 1940–1945, în sfârşit, epurările etnice şi izolările voite practicate după 1990 în aşa-zisele ţinuturi secuieşti. Românismul este privit ca delict şi în actuala Grecie „europeană“, în Serbia şi, desigur, în Ucraina – unde fiecare pas cultural (nu politic) se face cu numeroase piedici şi „zbârci“-uri. Românismul este calomniat şi de cei care nu încetează să ne bombardeze cu „acuze istorice“, doar-doar vor reuşi să creeze, nu numai oficial, ci şi în propriul cuget, un paralizant sentiment de culpabilitate. Unul dintre cele mai nocive procedee de minimalizare a prezenţei românilor într-o Europă dinamică a fost ridicarea de ziduri-barieră între cei din ţară şi cei din diasporă. Ab initio, „cei de dincolo“ au fost socotiţi