TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI CHALLENGE DAY - O ALTĂ SEMNIFICAŢIE

Challenge Day a scos lumea în stradă cum n-a mai făcut-o de mai bine de un an nimeni şi nimic.

Miezul nopţii de marţi a găsit Piaţa Victoriei plină de oameni de toate vârstele în treninguri şi adidaşi, bucurându-se pentru câteva ore de ideea că, dacă vor, le este Ia îndemână să facă mişcare sau orice altceva vor.

Cifrele — cât or fi ele de riguroase — ne arată că mai mult de jumătate dintre bucureşteni au MANIFESTAT într-un fel sau altul pe străzi, stadioane, în parcuri...

Două ni se par a fi caracteristicile acestui moment pe care unii comentatori s-au grăbit să-1 definească precum o "umblare brambura pe străzi" sau o nouă Daciadă.

Primul este acela al partenerului direct de competiţie : Budapesta.

Dacă era vorba de oricare alt oraş de pe mapamond, sunt sigur că efectele mobilizării ar fi fost mult mai reduse.

A intervenit aici un orgoliu major, care ţine de o competiţie seculară şi ale cărui resorturi trebuie căutate în frustările cauzate de disputele politice.

Ideea că steagul Budapestei ar putea flutura deasupra Primăriei Bucureştiuiui l-a iritat pe primarul Halaicu mai mult decât l-ar fi iritat pe Funar şi din această neînţelegere a izvorât şi o anumită crispare care a însoţit manifestările.

De unde şi concluzia că, la mai mult de trei ani de la revoluţie suntem încă puternic marcaţi de elementul politic, de care nu reuşim să facem abstracţie nici măcar într-un moment ale cărui semnificaţii sunt cu totul diferite.

A doua chestiune ţine de psihologie.

Cu doi ani în urmă, probabil că autorităţile ar fi tremurat serios la gândul ieşirii lumii pe străzi şi la desfăşurările imprevizibile pe care le-ar fi putut avea acest aflux.

Sunt sigur că s-ar fi decelat imediat scenarii de atac ale instituţiilor statului de drept, de răsturnare a ord